(În vizită la faraoni, sau) marele circuit al Egiptului. Partea a V-a

TIPĂREȘTE

M-am gândit mult dacă să mai continui sau nu serialul despre excursia mea în Egipt din urmă cu 6 ani. Două elemente m-au ținut în loc.

Primul, și poate cel important, ar fi punctul de vedere al unui coleg de-al nostru, exprimat într-un ecou cu câteva săptămâni în urmă, în care spunea:

- Brusc dupa 2,3, 4... n ani unii ishi aduc subit aminte sau beneficiaza de 10-15 minute libere pentru a posta ca au fost intr-o vacanta si se apuca sa ne impartaseasca experienta, care abunda de "date recente, informatii proaspete si calde". (Încheiat citatul, preluat ca atare.)

M-am simțit unul din cei vizați de această observație și inițial am avut intenția de a nu-l mai încărca pe respectivul coleg cu amintirile mele. Dar, după câteva zile de reflecție, am ajuns la concluzia că nu toată lumea este la fel de curajoasă în a face excursii în zonă în prezentele condiții, precum colegul TraianS, iar informațiile turistice existente despre zona Mării Roșii – Sinai sunt extrem de subțiri. Și dacă mă gândesc mai mult, ajung la concluzia că nici piramidele, nici Valea Regilor, nici multitudinea templelor înșirate în lungul văii Nilului, poate cu excepția celor de la Abu Simbel sau Philae, nu s-au schimbat prea mult în ultimul secol, darămite în ultimii 6 ani.

Al doilea aspect l-am generat singur când am ales titlul articolelor. Din nefericire, vizita la faraoni s-a încheiat în episodul IV. Ceea ce ar trebui să urmeze este fie încadrat în actualitate, fie într-un trecut ceva mai apropiat. Am încercat să găsesc un artificiu în titlu, astfel ca să continui povestirea, rămânând în același serial. Nu am idee dacă este cea mai fericită soluție.

Ca atare, mi-am propus să continui. La sfârșitul episodului anterior, în finalul zilei a IX-a, ajunsesem la Hurgada, la Hotelul Emerald.

În dimineața zilei a X-a o parte a grupului ne facem un program separat: cumpărăm de la o agenție cu birou în holul hotelului o excursie cu Submarinul Galben. La ora 8.30 oprește un microbuz la intrarea în hotel. Ne îmbarcăm în acesta și mergem circa 20 – 30 de minute spre nord, până în unul din porturile stațiunii, în zona hotelului Hilton Hurgada Plaza. Probabil că noi am fost primii turiști aduși de microbuz, pentru că mai așteptăm circa 45 minute până să ne îmbarcăm. Între timp ne lămurim că ”Submarinul Galben” este galben, dar nu este submarin. Ca un amuzament, mai târziu l-am denumit „semi-submarin”. Este un vapor mediu ca mărime, a cărui cală coboară circa 2.50 – 3.00 m sub nivelul apei, zonă pe care, pe ambele laturi, este echipată cu o serie de hublouri de mari dimensiuni. Dar, pentru locurile pe unde navigăm, nici nu este nevoie de mai mult. După numai câteva sute de metrii de navigat spre larg ajungem la un recif de corali aflat la o adâncime optimă pentru a fi privit prin aceste hublouri. Sunt de remarcat multitudinea de forme și de culori ale coralilor, și varietatea greu de imaginat a faunei ce-și găsește adăpost aici. Lângă hublouri sunt câteva panouri cu imagini ale vietăților din zonă. Recunosc câteva forme de corali și câțiva pești, în special pe cei mai colorați. Adâncimea mică la care se găsește reciful, la care răzbat razele de soare, face ca paleta de culori să fie perfect vizibilă. Dar, probabil fotografiatul sau filmatul prin geamul hubloului face ca pe imaginile captate culorile să nu mai fie foarte vizibile și să predomine albastrul apei. După câțiva ani, în Lanzarote, Spania, am avut ocazia unei experiențe relativ similare. Dar de data aceasta a fost vorba de un submarin adevărat, colorat tot galben, care a coborât la 30 m adâncime. Aici însă razele soarelui nu mai pătrundeau și atât priveliștea prin micile hublouri, cât și imaginile captate, au fost mult mai cenușii. Plimbarea durează circa o oră, după care revenim în port, iar microbuzul ne duce înapoi la hotel. Exact la timp pentru următoarea aventură a zilei.

La ora 14.00, tot în fața hotelului, opresc două autoturisme de teren. Nu mai rețin ce marcă, dar semănau perfect cu anticele noastre ARO, inclusiv la poziționarea scaunelor. Cu ele vom face un Safari în Deșert. Am parte de ultimul loc de pe stânga, astfel că simt din plin fiecare denivelare a nisipului. Poate din acest motiv nici nu sunt foarte impresionat de desfășurarea aventurii. Cea mai mare parte a timpului este ocupată de întrecerea celor două mașini, din care nu câștigă nici una. Acestea merg în paralel, probabil cu viteza maximă capabilă, pe un nisip relativ bătătorit, peste care au trecut alte câteva sute sau mii de mașini înainte. Singurele efecte palpabile sunt norul de praf din spate și nenumăratele zdruncinături pe care la încasez. Singurul moment mai interesant este popasul la o ”Dună balcon”. Nu garantez traducerea exactă a termenului, care în englezo –araba ghidului sună ceva de genul ”Sand Balacoon”. Concret, este vorba de o dună de câțiva zeci de metrii înălțime, care pe o latură este formată din roci consolidate, stabile, iar pe latura cealaltă este nisip fin, afânat. Ghidul ne spune că sunt numai 3 asemenea dune în zonă. Urcăm pe ea pe partea stâncoasă. Sus avem ocazia unei perspective asupra Mării Roșii și a munților ce o bordează pe toate laturile, din Egipt până în Arabia Saudită. Coborârea suntem obligați a o face pe partea cu nisip. Unii mai prevăzători se descalță înainte. Ghidul ne propune o întrecere: cine ajunge primul jos, la mașinile care ocoliseră duna. Coborârea nu este ușoară, având în vedere și panta terenului, picioarele se afundă în nisip până aproape de genunchi. Deși încerc să și filmez momentul, nu ajung jos chiar ultimul. Dar am nevoie de minute bune pentru a-mi scutura nisipul din pantofi, ciorapi, și de pe picioare.

Ceea ce urmează este identic cu prima parte a safariului, dar se încheie cu o vizită într-un sat de beduini. Aici, deși mai sunt vreo 20 de mașini sosite înaintea noastră, suntem primiți chiar de către Șeful de Trib. După ce ne urează ”Bine ați venit! ”, ne mai dă câteva informații despre istoria și tradițiile beduinilor. Apoi ne vine rândul la plimbarea cu cămilele. Fiecare cămilă duce un singur turist, și este dusă de căpăstru de un însoțitor. Este o experiență inedită, pe care o tratez cu oarecare emoție. Ca urmare sunt puțin crispat și nu gust în totalitate momentul. Din fericire, plimbarea durează cale de vreo 50 m dus și apoi întors. Când m-am obișnuit și eu cu șeaua cea incomodă, gata, s-a terminat. Dar partea cea mai grea, coborâtul, abia acum vine. Brusc, cămila își îndoaie picioarele din față și se așează în genunchi. Dacă nu mă țineam bine de șa, puteam să mă rostogolesc peste gâtul cămilei. Deși plimbarea era inclusă în costul excursiei, ni se recomandă să dăm o mică atenție însoțitorului. Urmează apoi o plimbare prin sat. Prima oprire este la sursa de apă. Este un puț săpat, cu diametrul de peste un metru și de destul de mare adâncime. Înțeleg că sunt circa 20 asemenea puțuri în Deșertul Estic, majoritatea săpate de pe vremea romanilor. Apoi ne oprim la brutărie. Maestrul brutar este o fată ce nu cred că are 14 ani. Când am ajuns la ea, taman punea pâinea la copt pe o plită încinsă. Rezultă ceva ce seamănă cu lipia libaneză, dar de format mai mare. Iar caldă este foarte gustoasă. Bineînțeles că în schimbul unei bucăți de gustat, lăsăm și aici o mică atenție. Înțeleg că întreg satul se întreține din vizitele a zeci de turiști care vin aici, probabil zilnic. Apoi mergem la fabrica de covoare. Aici, pe niște antice războaie de țesut, se fac manual, din lână, covoare de diferite dimensiuni. Cele mai multe sunt niște covorașe de circa 50 x 70 cm cu diverse imagini ce vor să fie reprezentative pentru Egipt. Acestea constituie o expoziție cu vânzare chiar la intrarea în coliba ce constituie fabrica. Nu rezist și cumpăr unul din acestea, ce stă la loc de cinste pe peretele egiptean din sufragerie. Urmează vizita într-o locuință. Imaginea nu este tocmai plăcută: pereți de trestie, mobilă rudimentară, covoare și cuverturi de la fabrica de mai devreme, dar anoste, cu culori amestecate. Și vreo 3 copii mici, pentru care este recomandabil să lași un mic ajutor. Urmează o scurtă pauză în vizita prin sat, și suntem invitați să urmărim un apus de soare în deșert, moment menționat explicit în programul excursiei. Având în vedere amplasamentul satului, într-o depresiune înconjurată de culmi înalte, apusul acesta nu are nimic spectaculos. Urmează apoi o vizită la farmacie, unde produsele sunt obținute din materii prime ce se găsesc în zonă, și la un mic atelier meșteșugăresc de confecționat bijuterii „hand – made”. Avem apoi parte de o cină cu mâncăruri specifice, iar vizita se încheie cu un spectacol, la lumina reflectoarelor, de cântece și dansuri tradiționale.

Ziua a XI-a are puțină importanță în istoricul excursiei. După peste o săptămână și jumătate de circuite zilnice și circa 4400 km parcurși (inclusiv drumul cu avionul de la București), rezerv această zi pentru odihnă. Timpul se împarte între plaja complexului de 5 hoteluri și piscina de lângă cameră. Nimic interesant, cu excepția faptului că am avut nevoie de multă putere de convingere pentru a lămurii un barman că vreau să plătesc pentru o bere. El insista să vadă brățara.

Seara se încheie cu un spectacol de sunet și fântână muzicală în incinta complexului hotelier. Tema principală cuprinde arii din opere. Păcat că bate cam tare vântul, care strică din când în când armoniile muzicale ale fântânii. Spectacolul durează aproape o oră.

Ziua a XII-a este dedicată transferului de la Hurgada la Sharm el Sheikh. Ziua nu debutează prea grozav. Probabil că bacșișurile pentru hamalii hotelului au ajuns în altă parte, astfel că, după lungi parlamentări, pentru prima dată de când suntem în Egipt, pentru a nu pierde vaporul, suntem obligați să ne cărăm singuri bagajele la autocar. În sfârșit, puțin înainte de ora 9.00 ajungem în port și ne îmbarcăm pe un catamaran. Deși nu pare foarte mare, se pare că poate prelua până la 300 de pasageri. Îmbarcarea decurge exact ca la avion. Bagajele merg într-o parte, iar noi trecem prin filtre de securitate, inclusiv cu controlul pașapoartelor. Drumul durează două ore și jumătate. Întâmplarea face să mă așez în ultimul rând, pe mijloc, lângă o pereche de tineri englezi. Nu știu dacă a fost un aranjament anterior, dar pe la mijlocul drumului, cineva din personalul navei vine la cei doi englezi și le face un semn. Apoi mă privește un moment și pe mine și apoi îmi face semn să-l urmez. Urcăm câteva trepte și ajungem exact în cabina de comandă a navei. Două pupitre imense pline de cadrane și ecrane, unul în spatele celuilalt. Am o bănuială că cel din spate aparține navigatorului, pentru că la cel din față este căpitanul. Dar lipsește timona clasică, înlocuit de un volan ca cel de mașină. Am o ușoară senzație că locul meu nu este acolo, și mă retrag. La destinație rămânem pe navă încă ceva timp, până sunt coborâte bagajele și aliniate pe cheu pe mai multe rânduri. După ce coborâm și noi, o construcție ciudată din vecinătate îmi atrage atenția. Pe o faleză înaltă și aproape verticală, nu îmi rămâne decât să cred că este vorba de un lift, sau scară, ce face legătura între mal și plajă.

Îmbarcați într-un autocar, nu avem prea mult de mers până la hotel. Următoarele zile vom fi cazați la Royal Paradise Resort. Și aici încep aspectele neplăcute, care m-au făcut să consider că ar fi fost mai bine dacă era prelungit sejurul la Hurgada și păstrată pentru această etapă numai excursia la St. Catherine, cu eventual o cazare în zona mănăstirii. Dar să revin la hotel, la care ajungem pe pa ora 12.30. Reușim să obținem camerele eșalonat, intre 14.30 și 15.30. Am „norocul” să fiu printre ultimii. Ajuns în cameră descopăr că lipsește para de la duș. Este nevoie de un telefon și cinci drumuri până la recepție, care nu era chiar aproape, interceptarea cameristei și vizitele succesive a 3 indivizi, pentru ca situația să fie rezolvată în jurul orei 19.00. Situația îmi blochează o bună parte din restul de după amiază disponibilă, dar reușesc să mă familiarizez puțin cu hotelul. Dacă partea de cazare este acceptabilă, iar grădina este chiar reușită, cu nenumărate flori și arbuști tunși în cele mai nostime forme de animale și obiecte, sunt ușor nemulțumit de distanța până la mare. În plus, cea mai mare parte a plajei este pe o terasă la 4 – 5 m deasupra mării, la nivelul acesteia fiind o suprafață ce nu poate primi mai mult de 10 – 15 umbrele. În plus, accesul în apă se face pe un ponton de lemn de circa 60 m lungime. Pe lungimea acestuia adâncimea apei este foarte mică, la reflux aproape dispare cu totul, iar fundul este stâncos, cu multe denivelări. La capătul pontonului adâncimea crește brusc și se poate intra în apă coborând pe niște trepte, tot din lemn. Remarc că toate hotelurile în lungul falezei au câte un ponton pentru acces în mare. De curând, dintr-un articol publicat pe AFA, am aflat că sunt pontoane care au și câteva sute de metrii lungime. Îmi propun ca a doua zi să vin devreme la plajă, pentru a prinde un loc în zona de plajă de la nivelul mării.

Ziua a XIII-a este o nouă zi de pauză. Așa cum îmi propusesem, sunt la plajă imediat după micul dejun. Spre surprinderea mea sunt primul, și rămân singur încă mult timp. Mai sunt câțiva pe plaje superioară, poate pentru că acolo este și barul, dar cei mai mulți preferă cele două piscine. În jurul prânzului zona se mai aglomerează.

Două elemente merită menționate. Temperatura apei este extrem de ridicată. Un prospect din holul hotelului precizează că perioada cea mai rece este în luna februarie, când temperatura apei scade la circa 26 grade. Bineînțeles că această apă are o faună specifică, iar zona treptelor de la capătul pontonului este înțesată de niște pești mici care ciupesc extrem de enervant. Apoi, pe plajă este un panou mare care atenționează că în zonă nu există salvamar, iar turiștii trebuie să se comporte în consecință. Intrând în apă și depărtându-mă de ponton spre a scăpa de peștii agresivi, fac câteva secunde pluta. Când revin descopăr cu surprindere că un curent puternic m-a depărtat vreo 20 m de ponton. Trebuie să muncesc serios ca să revin la trepte. La câteva minute după mine, o doamnă se află în aceiași situație, dar nu poate reveni, și începe să țipe. Noroc că era pe plaja de jos un salariat al hotelului care avea în grijă șezlongurile si saltelele aferente. Acesta se aruncă în apă după ea, dar o conduce pe direcția curentului până într-un loc unde știa că se poate ieși la mal. Apoi se întoarce la ponton și blochează accesul la trepte cu o sfoară, cu rol de „scăldatul interzis”. Sfoara respectivă a rezistat numai 15 minute. Din fericire, nu au mai fost alte evenimente.

Seara, la ora 22.00, cei care ne-am înscris la excursia ce prevedea ascensiunea nocturnă pe Muntele lui Moise, după ce preluăm pachetele cu micul dejun, ne urcăm într-un autocar și pornim către St. Catherine.

Începutul zilei a XIV-a ne prinde în autocarul care ne duce spre St. Catherine. În jurul orei 1.00 ajungem în vecinătatea mănăstirii. Autocarul ne lasă într-o parcare, deja plină cu altele ajunse mai devreme, la circa 1 km de mănăstire, de unde parcurgem o primă etapă a drumului pe jos. Lângă mănăstire ajungem într-un decor din care nu recunosc nimic. În ianuarie 1986 am ajuns la mănăstire după amiaza, pe lumină, și am parcat mașina lângă intrarea în mănăstire. Nici urmă de parcare, autocare, sau alte construcții în zonă. Acum, în exteriorul zidurilor, dăm de un întreg ansamblu de construcții. Ne oprim la ceea ce seamănă a fi o cantină. Aici ni se rezervă o zonă în care să depozităm pachetele cu micul dejun. Apoi ni se face un instructaj privind desfășurarea excursiei noastre. Ceea ce trebuie să facem este ascensiunea pe Muntele lui Moise (Jabal Mūsá) , astfel încât, conform tradiției, să prindem acolo răsăritul soarelui. Acest munte, cu o înălțime de 2285 m (ghidul îi dădea încă vreo 200 m în plus), amplasat la circa 2 km sud de Mănăstirea St. Catherine, între aceasta și muntele St. Catherine, este asociat în toate religiile cu muntele biblic Sinai, locul unde Moise a primit Cele 10 Porunci. Nu am idee dacă povestea cu răsăritul privit de pe acest munte are și vreo reminiscență biblică.

Răsăritul va avea loc cândva în jurul orei 5.30, (cred că nu am precizat niciodată până acum că Egiptul nu a adoptat „ora de vară”), iar drumul durează circa 2.5 – 3 ore. Conform ghidului, circa 6 km din traseu pot fi parcurși cu ajutorul cămilelor, iar ultimul 1 km, de trepte, trebuie parcurs pe jos. Costul transportului cu cămila, chiar după negocierea ghidului, dar care cred că era în aceiași tabără cu conducătorii de cămile, mi s-a părut exagerat. În plus, o verificare acasă, pe Google Earth, mi-a confirmat că drumul de cămile este de numai 4 km, iar lungimea drumului pe trepte nu depășește 700 m. Totodată trebuie menționat că de la mănăstire spre vârf mai există și drumul celor „3000 de trepte ale pocăinței”, cel pe care l-am parcurs în 1986. Spre rușinea mea însă, nu îmi mai aduc nimic aminte despre această etapă. Cred că dacă ar fi fost ceva deosebit, mi-ași fi adus aminte. Oricum, în 2008, noi plecăm la drum și începem ascensiunea pe „drumul de cămile”, drum pe care l-am urmat le coborârea din 1986. Țin minte că atunci mi s-a părut foarte lung (probabil în comparație cu drumul de la urcare), cu senzația că, după ce am văzut zidurile mănăstirii, pe măsură ce mergeam, acestea păreau că se tot depărtează, în loc să se apropie. Poate că senzația de lungime a drumului a fost accentuată și de faptul că eram singuri pe acest drum, nici un alt turist și nici o cămilă.

Imediat ce am trecut de zidurile mănăstirii am ajuns în zona (oare care este termenul corect?) „padocului de cămile”. De aici, cei care nu au angajat deja o cămilă, cale de mai bine de 2 km vor fi însoțiți de un individ cu cămila sa și amenințați cu cei 6 km de urcuș, pentru a fi convinși să renunțe la mersul pe jos. Aceasta creează o situație destul de neplăcută, pentru că, pe lângă îmbulzeala de turiști, pe aceiași potecă relativ îngustă se mai deplasează și un număr impresionant de cămile. Eu unul am rezistat oricăror presiuni. Traseul era prevăzut, la câteva sute de metrii distanță, cu locuri de odihnă. Dacă nu mă înșeală memoria, aici se puteau cumpăra un ceai cald, sau ceva fructe. În avantajul nostru este luna plină care luminează suficient de bine traseul. Cale de două popasuri am încercat să urmez ritmul grupului, dar timpul de odihnă nu îmi era suficient să revin la o respirație normală. Așa că în continuare mi-am adoptat propriul ritm de urcuș, și până la capăt nu am mai avut nevoie de nici o pauză. Interesant este că am ajuns în punctul optim de a privi răsăritul la numai câteva minute în urma grupului. Spun „punctul optim” pentru că, după ce am ajuns în zona treptelor, urcușul se putea face numai în șir indian, și consta în 4 sau 5 pași sau trepte urmate de 15 – 20 secunde de pauză. Aceasta a durat până la circa 100 m înainte de vârf, când mișcarea s-a blocat complet. Probabil că pe vârf nu mai încăpeau și alți turiști. Așa că, am ieșit din potecă spre stânga, spre marginea prăpastiei, pentru a găsi un punct cu vedere optimă pe direcția răsăritului. Spre surprinderea mea, am reîntâlnit aici și restul grupului meu.

Răsăritul în sine este un fenomen spectaculos. Poate în 2008 mult mai spectaculos decât în 1986, când cerul a fost parțial noros. Admiri paleta de culori care tinde din ce în ce mai mult spre roșu, apoi apare un punct de strălucire maximă, care în câteva clipe devine un disc, și apoi nu te mai poți uita la el. Dar ce m-a impresionat pe mine cel mai mult, de ambele dăți, a fost modul cum se luminează, cum devin vizibile crestele muntoase din jur, și senzația că mă aflu pe altă planetă. Cel mai impresionant este vârful muntelui St. Catherine, cel mai înalt din peninsula Sinai, ceva peste 2600 m, aflat mai la sud de amplasamentul nostru.

După ce spectacolul răsăritului se încheie, turiștii din vârf încep să coboare. Eu aștept minute bune să se elibereze poteca, pentru că vreau și de data asta să ajung în vârf. Reușesc în cele din urmă, dar odată ajuns aici am o surpriză, să-i zic neplăcută. Nu recunosc locul. Nu mă refer la faptul că în 1986, când am ajuns în vârf aici mai era numai un grup de 4 – 5 persoane (nordici, dacă îmi mai aduc bine aminte), care urcaseră de cu seara, dar atunci nu era decât o mică capelă, cu acoperișul boltit, de cărămidă, între multitudinea de stânci ale vârfului. Acum mai este o construcție, tot din cărămidă, perfect rectangulară, despre care am aflat ulterior că este moschee. În plus, între cele două construcții au fost realizate niște platforme din beton, cu trepte și balustrade. Nu spun că mă deranjează, ba chiar foarte bine că toate religiile se pot întâlni în același punct, dar locul nu mai seamănă cu amintirile mele. Odată cu mine, pe vârf mai este un grup de români, veniți aici pe cont propriu. Merită felicitări. După ce ne facem reciproc câteva fotografii începem coborârea. Am un moment ideea să cobor pe trepte, dar renunț repede. ”Drumul de cămile” este mult mai comod. În plus, de pe traseu am ocazia să mai arunc o privire înapoi spre vârf. Și într-adevăr, este mult mai comod. Nu mai este aglomerat nici cu turiști, nici cu cămile. Numai la un moment dat, spre surprinderea mea, mă intersectez cu un grup de turiști călare pe cămile, porniți să cucerească muntele pe lumină. Ajung înapoi la mănăstire printre ultimii, spre bucuria ghidului, care mă dăduse deja dispărut.

Dar în program mai este o grămadă de timp liber. Avem timp și de micul dejun, și de inspectat zona. Este momentul să fac două precizări. Nu am idee ce temperatură a fost pe vârf la răsărit. În ianuarie 1986 am fost îmbrăcat de iarnă și nu am avut probleme. În septembrie 2008 am uitat să-mi iau de acasă un pulover, așa că am urcat pe munte în blugi și o cămașă cu mânecă scurtă, punând la un moment dat pe umeri prosopul de plajă adus de acasă. Nu am avut probleme cu frigul. A doua idee ține de hidratare. Am avut cu mine două sticle de apă de 600 ml (mărime uzuală în Egipt). La aceasta s-a adăugat cutiuța de suc de la micul dejun. Nu au fost de ajuns. În autocar, la întoarcere la hotel am suferit de sete. Curios, în 1986 nu am avut apă la noi, dar nu am avut probleme. Probabil a fost mai răcoare.

Următoarea etapă în program este vizitarea mănăstirii St. Catherine. Sunt șocat. Aceasta se poate face între orele 9.00 și 11.00. În 1986, spuneam că am ajuns cândva în cursul după amiezii, am parcat mașina la intrare și am intrat în mănăstire. Aici am fost cazați într-o cameră, parcă undeva la un subsol, destul de întunecoasă, și cu niște paturi ce păreau din piatră. Aici urma să ne petrecem prima jumătate a nopții, până să începem ascensiunea. Până atunci am avut acces liber în majoritatea spațiilor. Dacă nu mă înșeală memoria, am putut vedea chiar și osuarul. Nu am avut dreptul de a merge în zona chiliilor, a spațiilor de rugăciune, la bibliotecă și probabil în alte spații private. Și numărul de persoane cu care am intrat în contact a fost redus la minim. Am aflat ulterior că în acea perioadă trăia în mănăstire un călugăr de origine română, foarte în vârstă. Acum, în 2008, cu ceva timp înainte de ora 9.00, trebuie să ne înghesuim spre intrare, pentru a reuși să intrăm printre primii.

Mănăstirea a fost înființată de Împăratul Iustinian în anul 527, pe locul unei chilii închinate ”Rugului Sfânt”. O traducere mai directă din engleză ar fi ”Rugul Arzând”. Nu am idee care este varianta mai corectă. Acesta este un arbust, existent și azi, pe care Moise l-a văzut arzând fără să se consume. Studiindu-l, din dreptul flăcării Moise a auzit glasul lui Dumnezeu, care i-a cerut să elibereze poporul evreu de sub stăpânirea faraonului și să-l aducă în Tara Sfântă. (Înțeleg din aceasta că Moise a fost prin zonă de cel puțin două ori.) Ca urmare, o perioadă mănăstirea s-a chemat fie ”Mănăstirea Rugului Arzând”, fie ”Mănăstirea Schimbării la Față”, care este hramul bisericii. Începând cu secolul IX, mănăstirea a fost asociată cu numele Sfintei Catherine. Aceasta a fost fiica deosebit de frumoasă a unor nobili din Alexandria, născută în anul 282. Primind o educație aleasă și fiind deosebit de inteligentă, ea adoptă cu tot sufletul credința creștină, ajungând să fie considerată „mireasa lui Hristos”. Intră în conflict cu împăratul roman al momentului, Maxentius (Maximianus după alte surse), încercând să-l convingă să renunțe la persecutarea creștinilor. Pusă față în față cu cei mai importanți filozofi ai momentului, cu scopul de a-i fi contracarate perceptele creștine, aceasta îi convertește pe filozofi la creștinism. În consecință împăratul dispune execuția ei prin tragere pe roată și apoi decapitare în anul 305. Se spune că un grup de îngeri îi preiau trupul și îl transportă pe cel mai înalt munte din Peninsula Sinai. 500 de ani mai târziu, un călugăr al mănăstirii, în urma unei viziuni, descoperă corpul intact al sfintei pe muntele ce îi va purta numele și îl aduce la mănăstire.

Mănăstirea este operațională de la înființare până în prezent, deși se pare că uneori nu a fost ușor. Este încă foarte vizibilă supraînălțarea zidurilor exterioare de către Napoleon, iar în 1986 am remarcat vechea poartă de acces în incintă, aflată spre partea superioară a zidului și la care se ajungea cu ajutorul unui scripete. Aceasta, deși locul este considerat sfânt în toate religiile, iar mănăstirea dispune de un document scris al profetului Mahomed, fondatorul islamului, care garantează protecția acesteia. Nu mai rețin din 1986, iar în 2008 nu am avut acces în acea zonă, dar în incinta mănăstirii există și o moschee cu un minaret, construite prin secolul al XI-lea. Și totuși, zidurile acelea aveau ce să apere. Mănăstirea adăpostește a doua bibliotecă monahală ca mărime din lume, după cea a Vaticanului. Peste 3500 de volume, cărți vechi, unicate de mare valoare, constituie o adevărată comoară. Într-un set de diapozitive cumpărat în 1986, câteva reproduc asemenea exemplare. Poarta actuală, la nivelul terenului, a fost tăiată în zid mult mai târziu.

Vizita în sine în mănăstire constituie un nou motiv de dezamăgire. O înghesuială de nedescris este în toate locurile ce se pot vizita. În biserică practic nu am loc să intru, așa că mă încolonez în șirul care se deplasează lent spre ”Rugul Arzând”. Deși aici sunt câțiva paznici, o parte din, să la zic „turiști”, încearcă să rupă câteva crenguțe. Se aleg cu apostrofările de rigoare. Aflasem ceva mai devreme de la ghid că „rugul” este unicat, nici o încercare de a răsădi lăstari sau a-i transplanta puieți din el în altă parte nu a avut succes. Mai arunc o privire la turnul clopotniței, cel care atrage atenția din orice colț al mănăstirii, construit pe la 1871 și echipat cu 9 clopote donate de țarul Rusiei, Alexandru al II-lea, și mă îndrept spre ieșire. Undeva pe dreapta, într-o nișă în zid, protejată de un grilaj metalic, îmi atrage atenția o icoană. Deși culorile sunt vii, nu este chiar în cea mai bună stare, așa că îmi este destul de greu să spun pe cine reprezintă. În plus, textul de dedesubt nu este prea inteligibil pentru mine. Nu pot decât să sper că este foarte veche.

Urmează regruparea, drumul la autocar și întoarcerea la hotel. Mai târziu am aflat că lângă parcarea autocarelor există și o localitate cu numele St. Catherine, unde cred că s-ar putea căuta o cazare în ipoteza renunțării la sejurul la Sharm el Sheikh. Petrec o bună parte din după amiază încercând să recuperez ceva din noaptea pierdută. Seara fac o vizită în bazarul din imediata vecinătate a hotelului. Pentru mine, este cel mai puțin interesant dintre toate cele vizitate în Egipt. O alee centrală, circa 1 km lungime, perfect rectilinie, are pe stânga o mulțime de magazine, mai mari sau mai mici, și pe dreapta o mulțime de restaurante. Interesant este că fiecare magazin are specificul său și nu vinde decât un același produs, eventual de mărimi diferite. După un magazin cu taburete din piele urmează unul cu statuete (ipsos vopsit în negru), apoi unul cu narghilele, unul cu mărgele din alabastru divers colorate, un altul cu cămile de pluș, și tot așa mai departe. Zăbovesc mai mult în fața unor „ateliere” unde câțiva adevărați meșteri locali realizează în interiorul unor sticle sub forma unor amfore, cu tot felul de paie și dispozitive de suflat, dintr-un nisip destul de fin, dar divers colorat, câteva peisaje ce vor să ilustreze specificul locului. Am o reținere în a cumpăra o astfel de sticlă, de teamă ca la transportul spre țară, desenul să nu se deterioreze.

Ziua a XV-a nu are nici ea istorie. O dimineață cu o scurtă plajă, făcut bagajele și eliberat camera la ora 12.00. Urmează o perioadă de chin, până la ora 17.00 când vine autocarul să ne ducă la Cairo. Chinul pentru mine este datorat atât așteptării (ultima bilă neagră pentru sejurul în această zonă), cât și încercării de a mă echipa adecvat sosirii în București în dimineața următoare de mijloc de septembrie, echipare ce nu s-a potrivit cu zona deșertică în care ne aflam.

Drumul la Cairo, în cea mai mare parte pe întuneric, nu trezește prea multe amintiri. Poate doar momentul mai interesant, de trecere pe sub Canalul Suez, printr-un tunel, prin care eu mai trecusem în 1986. La Cairo oprim direct la restaurantul cu cina festivă. De data aceasta avem parte de puntea superioară a unui vapor ancorat pe malul stâng al Nilului. Spre deosebire de prima cină, de data asta avem parte de o întreagă priveliște de noapte asupra Nilului și a o parte din malul drept.

Ziua a XVI-a începe la restaurant și continuă apoi cu drumul la aeroport și formalitățile de îmbarcare. Cred că este bine să menționez aici problemele pe care le-a avut un coleg de grup, care și-a pus în bagajul de cală o bucată de coral, obiect interzis a fi scos din Egipt. Până la urmă a scăpat doar cu confiscarea coralului. Zborul pare a fi ceva mai în liniște decât la plecare, doar că pe la ora 4.30 ni se aduce micul dejun.

În jurul orei 6.00 aterizăm în București. Vreme câinoasă, rece, de toamnă, cu o burniță măruntă. Noroc cu haina de piele cumpărată din Cairo, pusă în valiză deasupra.

Concluzia: păcat că s-a terminat.

---

VIZUALIZĂRI: 2780 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI