O altă față a lumii - Oaza Siwa (4)

TIPĂREȘTE

SA TRAIM

Acesta a fost raspunsul.

Doua cuvinte.

Atat de simplu si totusi atat de cuprinzator, de profund.

Si in lumina alba a lunii, la jarul rosiatic din vatra, mi-am dat seama ca acest barbat cu ochi sfredelitori este un om fericit.

Atunci am inteles motivul pentru care acesti oameni sunt atat de senini. De ce, in ciuda conditiilor vitrege, nu vor sa plece de aici. De ce privesc cu religiozitate la fiecare copac, la fiecare fir de iarba, la fiecare floare. De ce mangaie cu o tandrete nesfarsita scoarta aspra a fiecarui palmier, de ce i-ti ofera cu piosenie o floare, un fruct. In galbenul ars al nisipului oamenii acestia pretuiesc fiecare clipa si nu o risipesc. Traiesc din plin fiecare moment pentru ei, se multumesc cu putin si sunt fericiti. Nu au luxul aparent al unui oras de la noi si nici aparenta curatenie a acestuia, in schimb au soarele, au vantul, au libertatea de a alege ce vor face astazi, sau maine. Au propriile legi, vechi de veacuri, au stilul lor de viata nemaiintalnit in nici o alta parte a lumii, au identitatea lor bine definita, au vartejul unic al istoriei locului, de care sunt atat de mandrii. Vorbesc cu smerenie despre familiile lor, despre copii lor ce merg la scoala, despre casa lor pe care o vad ca pe un altar, despre plantatiile lor ce le sunt atat de dragi... Mananca natural, sanatos, traiesc linistiti, calmi, in scurgerea molcoma a timpului.

Arata cu duiosie rezultatul muncii lor: ceramica minunata, tesaturi multicolore, costume colorate, rochii brodate, sculpturi in sare, rogojini din frunze de palmier, cosulete, amulete, facute din dinti de rechini ce traiau candva in vremuri demult apuse in acel loc, coliere, margele, cercei, toate facute de ei. Te indeamna discret sa le cumperi. Nu-I suparare daca nu vrei. I-ti multumeste politicos ca i-ai trecut pargul dughenei si t e petrece pana afara, urandu-ti sanatate.

Dupa seara minunata petrecuta la foc de maslin si in lumina inebunitoare a lunii, am dormit bustean.

Astazi aveam multa treaba. Si ca orice om care se respecta, am inceput ziua cu o baie. Unde? Intr-un bazin cu apa minerala, reconstruit dintr-un bazin mai vechi al Cleopatrei. Nu stiu cat adevar este in povestea asta, dar ei sustin mortis ca este adevarat. Am ajuns la el dupa ce am ratacit vreo ora prin oaza, pe strazi intortocheate acoperite de nisip rosu, printre case care chiar ca sunt locuite, unele fara geamuri si usi, altele fara tavane, printre mici carute trase de magari, pline de iarba, . Am vazut si cateva femei. Acoperite complet cu niste vejminte negre si pe cap cu niste saluri albastre care au doar in dreptul ochilor niste gaurele prin care sa vada. Am ajuns intr-o poienita mica, inconjurata pe trei laturi de niste constructii simple din barne, impodobite cu niste pleduri viu colorate tesute in casa. Acoperite cu frunze de palmier, i-ti ostoiau caldura si te puteai relaxa in voie pe niste saltele de o palma de groase, umplute cu iarba. Intr-o parte era un trepied de care se legana lenes un ceaun afumat din care razbatea un miros nemaipomenit. Masute, scaune si sezlonguri din rattan de indemnau la odihna. Dar noi altceva aveam in cap. In 2 minute toata banda eram in costume de baie si la balaceala. Bazinul rotund, cu o buza de beton era bine captusit cu tot felul de alge, iar din cand in cand, din strafundurile pamantului rabufneau bule de gaze. Baietii s-au distrat de minune. Cam o ora si jumatate s-au balacit, si cu pielea incretita s-au induplecat sa iasa. Mai aveam si alte treburi. Ca de exemplu sa mancam, sa bem un ceai, sa ne jucam cu puiutul de camila, sa ne aparam de muste. Vazand proprietarul cascaravetelor ca ne mananca mustele la greu a venit la noi si ne-a oferit aparatoare de muste: o creanga dintr-o planta verde, asemanatoare unui smoc de par, pe care tocmai a rupt-o din spatele birtului... Simpla, la indemana oricui, ieftina si, va garantez, i-si facea treaba perfect.

Proprietarul, un berber blond, inalt cu niste ochi de culoarea cerului senin, era scolit in Franta. Era atat de frumos, ca nu-ti mai putei lua achii de la el. Sotia lui, o frantuzoaica din Marsilia, frumoasa si ea, alapta linistita in spatele unui bar un copilas de cateva luni. Nu s-ar mai intoarce in Franta pentru nimic in lume. Avea invitate doua prietene care nu se mai dadeau duse. Au mai venit intre timp si doua englezoaice, cu bicicletele, ca i-si faceau veacul pe acolo. Parca mama si fica. Erau de-a dreptul incantate de locuri si de oameni. Am inteles ca veneau de mai multi ani acolo. Si reveneau cu placer de fiecare data.

In timp ce trei dintre noi s-au pus la masa (cum naiba mai puteau sa manance, habar n-am, ca nu au trecut nici 4 ore de la ultima infulecare) noi ne distram copios cu puiul de camila ce voia sa fie mangaiat, pupat, alintat. Si ca sa nu se supere nimeni, ne-a luat la rand, pe toti. Si am fost pupati nevoie mare.

Daca vreti sa invatati sa inotati, tocmai am vazut o tehnica la care nu ma-si fi gandit. Un tata si un copilas. Tata leaga de mijlocul copilului cu niste sfori niste curcubete uscate, apoi il insfaca de spate si-l azvarle in mijlocul bazinului. Urla micutul ca din gura de sarpe, dar dadea din maini si din piciorute. Sigur invata sa inoate.

Dupa o leneveala minunata la soare, urcam in masini si pornim catre altarul Oracolului din Siwa.

Bine ingrijit, altarul mai poarta vechile inscriptii ale preotilor din vechime. Ti se taie rasuflarea cand te gandesti ca in acel loc, in vremuri demult apuse, oamenii veneau sa-si afle soarta. Acolo Alexandru Macedon a fost recunoscut ca si ZEU, si a fost uns faraon al Egiptului. Parca simti apasarea incantatiilor pe care doar le banuiesti, fumul de tamaie si smirna ridicat din candele slujitorilor templului. Te infioara gandul ca pe acele lespezi Cleopatra, faraon al Egiptului, a calcat in toata splendoarea sa si s-a inchinat zeilor intru izbanda. Un fior te strabate si parca simti fizic energia locului. ai senzatia ca plutesti si nu stii ce se petrece cu tine, sufletul tau transformandu-se intr-o oda de multumire pentru viata. Ceva unic si nemaitrait mi-a fost dat sa simt. Cuvintele sunt sarace sa exprime starea. Doar acolo si atunci am avut senzatia ca sufletul meu a gustat perfectiunea.

A fost unic, minunat si nelinistitor. Am vazut ca si ceilalti au fost profund marcati, mai ales ca Ghiuri, inainte de a ajunge acolo, a incepu sa ne istoriseasca fel si fel de legende ale locului.

Am plecat apoi la templul Oracolului si am ramasi uimiti de drumul din lespezi de calcar, lung de vreo 400 de metrii ce lega templul de altar. Era asa de bine conservat incat aveai senzatia ca in urma doar cu vre-o doua zile nu a mai fost folosit. Ca orice constructie a vechilor egipteni, si acest loc te face sa te simti mic si neinsemnat, sa te gandesti cate generatii au trecut de cand s-au construit si cate vor mai trece pe aici sa le vada, cat de scurta este viata ta si cat de importanti ne credem noi. Suntem insa ca firele de nisip suflate de vant, ca o frunza ce azi a impodobit copacul si maine este tarana, ca un nor care si-a scuturat lacrima si apoi dispare, ca o pala de vant care te-a racorit si apoi se topeste. Iar ce am vazut noi astazi este poate vejnic.

Plecam de la templu tulburati cum nu se mai poate si, trecand iarasi si iarasi printre siruri nesfarsite de palmieri si maslini ajungem la Muntele Mortilor. Un fost cimitir stravechi, cu morminte sapate direct in stanca, cu picturi ce inca i-si mai pastreaza culorile minunate. Mormintele sunt asezate intr-o ierarhie stricta, cei avuti avand cavouri sapate direct in stanca iar cei mai putin avuti niste gropi aliniate dupa o geometrie numai de ei stiuta. Din pacate numai cateva morminte sunt deschise pentru vizitatori, la cele mai frumoase fiind usile zavorate cu lacate sanatoase. Dar ce era cel mai impresionant abia acum urma sa vina.

Privelistea.

O minune a naturii. In lumina laptoasa se ghiceau in zare muntii albi de calcar. Forme fantastice roase de vant si nisip se inaltau inspre cer. La poalele lor unul din lacurile de sare i-si fremata diamantele albastrui ale apei. Apoi, ca o tapiserie uriasa, platatiile de palmier si maslini se asterneau verzi, cat vedeai cu ochii. Casutele mici, imprastiate ici si colo se ascudeau parca de ochii nostrii sub acoperisurile din frunze de palmier. Si deasupra cerul. Un albastru pur, putenic si limpede, un albastru care numai acolo l-am vazut, ceva ce nu seaman cu nimic altceva, profund si linistitor. Acel albastru l-am cautat de multe ori, in multe parti. Nu l-am mai gasit. A ramas pe veci in mintea mea si, cate zile o sa mai am, ma voi gandi mereu, cu nostalgie la acea minune, si o voi cauta mereu si mereu. Dar stiu sigur ca nu voi apuca sa-l mai vad. Pacat.

R. O.

---

VIZUALIZĂRI: 2176 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI