O altă față a lumii - Oaza Siwa (3)

TIPĂREȘTE

Candva, cineva, a inventat un cuvant care sa cuprinda in intelesul acestuia placerea de a sta tolanit in pat, dimineata, plutind undeva intre vis si realitate. LENEA Te-ai trezi, dar nu prea vrei. Apoi i-ti amintesti ca esti undeva unde, a pierde si un minutel este un sacrilegiu. Asa ca “zburam” la masa. Ne uitam intrebatori unii la altii: oare asta pentru cine este pregatit? Mai concret pentru cate personae, ca noi eram doar 6. Doua platouri imense ingreunate de branzeturi de toate felurile, unt, un salam specific al lor, ceva intre pastrama si sunca, paine, vreo 3 feluri, alte platouri cu patisserie si foetaje, lapte, ceai cafea naturala sau solubila, miere aurie si gem de curmale, de caise, de capsuni, de rodie, iaurt, si ne mai si intreba daca vrem oua fierte, coapte, omleta, la capac. Doamne, dar suntem oameni care numai ce s-au trezit, nu am fost la coasa! Inca.

Ne luptam din greu sa nu mancam tare mult ca ne astepta o zi…….

Plecam.

La ora aceea peste tot era o liniste aproape nefireasca. Se mai auzea din cand in cand un protest furios al cate unui magarus, in rest pace. Pe stradute rar se vedea cate un om. Parca esti in alta lume. Sarele se ridica molcom de dup cetate, incalzind aerul greu de miresme. Apoi brusc se anima totul. Ca la un semn se deschid, una dupa alta pravalii felurite. Proprietarii, imbracati cu garabea alba, stau tolaniti pe scaunele de-o palma si sorb tacticosi din ceai si fumeaza sisha. Rad, vorbesc, n-au nici o treaba.

Intram intr-o dugheana micuta, cu rafturi prafuite de la podea pana la tavan, cu sute de borcanele cu fel si fel de ierburi, si o balanta micuta care crezi ca a trait si vremuri mai bune, dar care surprizator, este foarte exacta. De dupa o usa intredeschisa se vad vrafuri de carti vechi, stivuite langa pereti si o saltea acoperita cu un pled local, o tava mare pe care se lafaiau pahare de ceai si doua lipii aburinde. Acolo locuia doctorul. Un barbat maruntel, cu ochi patrunzatori si cu o coama deasa si neagra ne intampina perpelit. Nu eram noi asi in engleza, nici dumnealui, dar am reusit sa aflam ca este” vraci”, cu facultatea de medicina facuta la Cairo, si cu un bagaj de cunostinte impresionant despre retete vechi de cand lumea, care nu prea dau gres. Ne ia pe rand si ne intreaba cam ce am vrea si ne roaga politicos sa venim dupa leacuri a doua zi, ca sa aiba timp sa le prepare, noua europenilor nepotrivindu-se ce avea pregatit déjà.

Mai zabovim un pic la restaurant, ca doar nu era sa plecam neomeniti daca tot s-a trezit si amicul nostru, Ahmed, patronul, si, intr-o vreme, urcam in masini si plecam. Trecem pe langa casute mici si pe langa Primarie, in fata careia era priponit un magar, probabil infometat, ca molfaia cu o pofta demna de o soarta mai buna, un ziar. Din cand in cand se opea si mai tragea cate un raget de suna strada, batand nervos nevoie mare din copita. Trecem pe langa cladirea bancii, care vazuta in trecere nu dadea nici un semn ca ar fi banca (dar inauntru era numai travertin si granit rosu), si ne indreptam spre unul din lacurile de sare. Lumina soarelui face ca apa sa se vada neagra, cu irizari aurii si rosietice, si pe margini, malurile erau brodate cu crengute de copaci si pietre sunt acoperite de un strat gros de sare alba- albastruie. Sculpturi minunate ale naturii. Apa e atat de sarata incat Stefan se culca efectiv pe ea. Dar cel mai surprinzator lucru a fost altul. Stefan calcase in urma cu ceva vreme intr-un ciob si, cu toate tratamentele, nu se vindeca. Auzise el de binefacerile apei din acest lac, si a profitat sa-si faca o cataplasma cu malul sarat. Sceptici, i-am spus ca se va infecta mai rau, dar spre surprinderea noastra dupa 2 zile locul ranii abia daca se mai vedea. Va ganditi ca ne-am napustit toti cu bidoane sa luam mal, nu? Si am luat.

Inconjurata din trei parti de apa sarata, isi face loc si o baltuta cu apa dulce, cu niste copacei necaijti si cu papura. Firicele de iarba timide si ascutite tremura usor in bataia vantului. Cum or rezista inconjurate de sare, nimeni nu stie, dar natura ne mai surprinde odata: ea poate orice.

Dupa ce barbatii se murara bine in lac, in apa rece ca gheata, timp in care noi, cei ce nu am fost sufficient de nebuni sa facem baie, priveam dincolo de lac, am plecat. La ce priveam? La poalele unui munte aproape alb, dincolo de lac era un hotel de5 stele+, unde o camera este 600 de dolari pe noapte, foarte exclusivist, unde se ofera terapie cu impachetari cu nisip, in nisip si unde se fac rezervari cu 2 ani inaite. Totul in acel hotel este absolut natural, de la asternuturile de pat pana la ultimul fir de mancare.

Fiind decretata ziua sarii, mergem la un alt lac sarat. Se pune ca ar fi reminiscenta unei mari care se zbuciuma candva pe aici. De data asta uimirea face loc curiozitatii. Apa cand albasta, cand verde, se intinde cat vezi cu ochii. Vantul o face sa freamete neincetat, lovidu-se furioasa de… fundatia soselei. Pentru ca lacul este taiat in doua de o sosea facuta de locuitorii din oaza, ca sa nu mai fie nevoiti sa ocoleasca. Si nu va imaginati ca e un biet drumeag. E o sosea cu 4 benzi, asfaltata, neteda ca-n palma si lunga de nu-I vezi capatul, inaltata pe fundatie de vreo 8-9 metrii. Minunat.

Soarele trece bine de mijlocul cerului si ne asternem pe drum sa prindem apusul de soare pe munte. La capatul soselei intram pe un drumeag ce serpuieste printr-o plantatie de curmali. Crengile cu frunze tepoase fac umbra unui firicel de apa. Aici vedem un sistem de irigatii care i-ar face pe inginerii nostrii sa fie galbeni de invidie. Apa proneste din niste bazine mari, trece print-un labirint de canale cu stavilare, care culeg si alte izvorase, se deverseaza in parcela ce trebuie udata, urmand ca surplusul sa fie deversat in alt bazin. Fiecare copac, fiecare plantuta capata exact atata apa cat are nevoie. Nici urma de risipa. Plantatia este pe mai multe nivele, planta cea mai mare oferind racoare celei mai mici. Eficienta maxima. Deodata, parca cineva a tras o cortina, verdele dispare. Brusc. Nimerim printre bolovanis si nisip rosu si cand ridic ochii in fata noastra se ridica semet un munte. Sterp, golas, colturos, superb. La poalele lui trei case acoperite pe trei sferturi de grohotis. Candva a plouat. Urcam coasta muntelui, cei tineri mai usor, noi mai greu. Tinerii se duc pe creasta dupa cristale, noi ramanem mai jos. Batranetea, bat-o vina. Dar a meritat. Am trecut de o culme si in fata noastra se asternea partea estica a oazei si lacul cu soseaua lui. Mii de palmieri i-si imbratisau frunzele intr-un verde puternic, ici si colo marea verde era tulburata de flori multicolore, de cate o casa pe care nu o banuiai pana erai langa ea, si, in lumina soarelui ce se dadea dus la culcare, lacul cu apa sarata a capatat culoarea argintului vechi. Apoi vine I intindere nesfarsita, alba. Desertul.

Imens, salbatic, frumos, ucigator, desertul unde si-a gasit sfarsitul armata lui Alexandru Macedon, desertul care i-a inghitit comoara si nu mai vrea sa o dea inapoi, desertul care i-si ia tribut de vieti daca nu-l respecti, desertul, casa primitoare pentru cei care traiesc in el, incremenit si totusi neasteptat de viu.

Vantul urla printre pintenii de piatra si ne indeamna sa ne cautam adapost. Dam de o scobitura mare in stanca, apoi inca una si inca una. Erau casele stramosilor siwanilor de azi. Ne asezam pe o lespede de piatra croita ca un fotoliu si nu ne mai saturam sa privim oaza de sus. Este o minune, tinuta de localnici ferita de invazia dezvoltatorilor in turism, cu un aeroport pe care au voie sa aterizeze doar avioane militare, (si siwanii au grija sa-l pastreze asa), cu o fabrica ultramoderna de imbuteliat apa departe de intratrarea in oaza propriuzisa, cu o fabricuta arhaica de presat masline, simpla dar foarte eficienta... Printre copaci zarim altarul Oracolului din Siwa, si drumul pietruit, de cativa kilometrii ce lega altarul de templu.

Apoi cerul ia foc. O lumina rosie ne face sa tresarim. Intoarcem capul si spectacolul salbatic al cerului ne amuteste. O umbra de nor, nu se stie de unde aparut, se joaca cu soarele ce apune. Explozie de rosu, portocalu si galben. Parca sulite de foc brazdeaza aerul si cerul devine purpuriu. Apoi violet. Este ireal. Nimeni nu zice nimic. Ne este teama si sa respiram, de groaza ca am putea tulbura aceasta minune. Aerul parca arde, verdele palmierilor se transforma in albastru inchis apoi in negru. In 45 de secunde, “pe ceas” soarele a apus, iar pe cer i-si face loc luna, mare, galbena, stralucitoare, incununata de un val de stele. La inceput timide, acestea prind putere si stralucesc halucinant pe cerul aproape negru. In vale se aprind luminite. Viata de seara incepe. Incepe un freamat neintrerupt de masini, carute, biciclete, telegute, camioane. Cineva canta un cantec acompaniat de un fel de toba. Se lasa frigul si hotaram sa mergem sa ne incalzim. Nu va imaginati ca la un vin, nu. La baie. In bazin cu apa termala in aer liber. Mai facem un drum scurt printre palmierii fantomatici si ajungem. Un bazin mare, alimentat de un firicel de apa din care ieseau aburi. Ne dezbracam urgent si toata gasca in apa. Fierbinte. Era ziua de Boboteaza, mai exact seara zilei. Luna stralucea ireal pe un cer ca sticla, milioane de stele clipeau sfioase. Aveai senzatia ca daca intinzi mana le vei putea culege.

Oaza si-a pus coroana de stele si, precum o regina, isi etaleaza splendoarea neegalata, in lumina lunii.

Alaturi o vatra din pietre in care ardea molcom o radacina noduroasa de maslin. Mirosul era inebunitor. Prietenul nostru, patronul de la restaurant, venit si el cu noi la baie, statea jos pe un pled, ingana un cantecel inteles doar de el si se juca in jar cu o crenguta. Am stat si l-am privit din apa pana la gat. Atata liniste si impacare pe fata lui. Ochii mari, negrii si migdalati straluceau draceste in lumina focului. In haina lui alba si cu un turban albastru, parea desprins dintr-o poveste. Doar telefonul de ultima generatie trada apartenenta lui la zilele noastre. Am venit incet langa el, a ridicat usor capul, a zambit enigmatic si mi-a oferit o floare. Atunci, in seara aceea, am primit o lectie de viata pe care nu o voi uita, o prioritizare a valorilor surprinzatoare, o filozofie profunda, simpla, dar atat de adevarata…...

Am intrebat omul care sunt afacerile cele mai importante din oaza.

Raspusul data viitoare.

R. O.

---

VIZUALIZĂRI: 2137 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI