Rămas bun Vinales! Varadero, bun venit!

TIPĂREȘTE

O dimineață răcoroasă și umedă ne dă un rămas bun cu regrete pentru noi că părăsim acel loc. Chiar și fără soare arzător, am găsit căldură și voie bună în oameni și natură, simțindu-ne minunat. Ne-am luat rămas bun de la gazde și vecini cu speranța că ne vom mai întoarce. Plecăm spre Varadeo, ultima destinație a vizitei din Cuba, unde vom sta patru zile.

Am ales ca mijloc de transport un serviciu de taxi " door to door". De la Vinales la Varadero au cerut 30 de CUC de persoană. Nu s-a obținut reducere. Sunt private și au o rețea bine pusă la punct, punctuală și de încredere. Doar mașinile de transport ne-au lăsat un pic surprinși, dar suntem în Cuba și ar fi trebuit să ne așteptăm! Am fi putut apela la sistemul național prin Viazul, cu autocare mari și confortabile, mai ieftine, dar ar fi trebuit să ne deplasăm în stații la ore prestabilite, să schimbăm în Havana, iar în Varadero să găsim o modalitate să ajungem la hotel. Am ales comoditatea!

Suntem patru din grup care plecăm spre stațiunea de vis a Cubei. Am specificat agentului care ne-a rezervat mașina că avem bagaje mari. Nu vă faceți probleme, spune el, vine o mașină de opt locuri! A venit într-adevăr cu un sfert de oră mai devreme, un Buik negru old timer, încărcat deja pe bancheta din față cu un cuplu de nemți la fel de debusolați ca și noi. Șoferul, un munte robust, dar cam ursuz, ne aruncă bagajele pe capota mașinii de parcă sunt baloți de paie, nu le ancorează și ne invită prin semne să ne îmbarcăm. Locurile din față sunt ocupate de șofer și de cuplul prioritar. Sistem american. Ne aranjăm doi câte doi pe banchetele rămase libere și încercăm să ne facem confortabili. Nu durează prea mult, pentru că urmează o nouă oprire pentru îmbarcarea unui cuplu tânăr de englezi. Opt locuri, opt persoane! Ne înghesuim, dar pornim cu speranța că o să și ajungem cumva. Asta până când începe o ploaie adevărată. Altă oprire să integrăm bagajele de pe capotă în mașină, pentru că portbagajul era deja plin. Nici acum nu înțeleg cum a reușit șoferul să ordoneze valize și turiști fără să piardă nimic! Mă simțeam ca în trenul de navetiști, înghesuită, fără deschidere pe geamul blocat de bagaje, aruncată de inerție stânga-dreapta, din cauza drumului sinuos al dealurilor. Stăteam în spatele șoferului și îi vedeam doar ceafa groasă tunsă scurt. Oglinda retrovizoare plină de lanțuri cucernice reflecta imaginea celorlalți pasageri la fel de timorați. Geamurile laterale din față deschise total asigurau o ventilație care altfel ar fi fost inexistentă. Reușesc să mă mișc și constat că indicatoarele de bord sunt amintire. În fața lor tronează o cârpă multifuncțională. Utilă pentru interior, dar și pentru exterior, în lipsa unor ștergătoare de parbriz adecvate. Am rămas șocați când, fără să încetinească, șoferul și-a scos mâna robustă și păroasă pe geam, ștergând dintr-o mișcare parbrizul șiroind. Și nu a făcut-o doar o dată!

În schimb, motorul vuiește puternic. Se simte forță în mașină și forță în cel care o conduce. Ajungem pe autostradă și ocupanții încep să se relaxeze și să aibă chef de glume. Haz de necaz după ce primim un duș rece prin geamurile deschise când mașina trece ca un tanc printr-o băltoacă din mijlocul drumului. Nemții din față sunt leoarcă, noi de pe bancheta din mijloc, uzi. Au scăpat ușor doar cei din spate. Șoferul e impasibil și nu reduce viteza deși nu se vede mai nimic prin parbriz. Pe autostrăzile cubaneze nu e trafic intens, iar depășirile se fac pe banda din dreapta, după un claxon de avertizare a celui din față. Oricum nu știu dacă semnalizatoarele sunt funcționale, știu doar că muzica e dată la maxim și nu pare să îl deranjeze pe șoferul surdo-mut!

Ajungem la Havana în mai puțin de trei ore. Într-o parcare din marginea orașului se face schimb de mașini. Cuplul de englezi rămâne în aici și este preluat de un taxi local. Noi și nemții suntem mutați într-un Ford albastru cu banchete roșii, de aceeași vârstă cu a bunicii. Șoferul e tânăr și simpatic, tuns modern, telefon mai nou și vorbește un pic de engleză! Wonderful!

Pornim spre Varadero cu speranța că vremea va ține cu noi. Ploaia se oprește, vântul nu. Eu visam deja la o baie în ape albastre. Între timp, încercam să cuprind, să înregistrez pentru amintire cuprinsul de întinderi, de copaci și așezări, de câmpuri cultivate sau nu, de arbuști cu flori pe marginea drumului. În față se deschidea o autostradă dreaptă pe malul mării. Șoferul era tăcut, muzica în surdină. Motorul torcea neambalat. Toți în jurul meu dormeau. M-a luat somnul fără să vreau!

M-am trezit doar când am trecut prin orașul Varadero. E o așezare micuță de la baza peninsulei. Are aeroport care deservește multe curse turistice.

Peninsula de Hicacos, de fapt, e o limbă de pământ între Oceanul Atlantic și Golful Caudenas atât de îngustă, încât din unele locuri poți vedea marea pe ambele părți. Și e înțesată de hoteluri, vile și resorturi.

Noi am ales Hotel Puntarenas pentru că oferea all-inclusive pentru patru zile și două persoane la 350 de euro. Existau și variante mai scumpe și am văzut de ce.

Complexul hotelier Puntarenas-Playa Caleta e format din două clădiri gigant gemene (doar culorile diferă) cu o piscină cu bar între ele. Situat chiar la intrarea în peninsulă, locul beneficiază de o plajă largă, generoasă, cu nisip fin și mare frumoasă.

Am ajuns la ora prânzului și, după câteva eforturi din cauza portbagajului care refuza să se deschidă, ne-am recuperat bagajele și am intrat la chek-in. Da, sigur, aveți rezervare, dar camera dumneavoastră încă nu e pregătită. Ne primim brățările și "enjoy"! Bagajele ni se depozitează "safe", într-o cămăruță de lângă recepție.

Avem liber la consumat ce ni se oferă în locație, dar cel mai mult am inspectat pentru a ne familiariza cu locul.

Hotelul e un mastodont dreptunghiular, clasic comunist, cu sapte etaje pentru cazare, un mezanin care cuprindea sala de masă comună, un restaurant chinezesc unde puteai obține locuri prin rezervare și un cafe-bar. Mezaninul mai avea și un " open space", care deschidea totul spre parter, creând impresia de aerisit. Peretele de geamuri largi și deschise pemiteau spectacolul mării, dar și intrarea de vrăbiuțe gălăgioase. Abundența de plante naturale oferă plăcere vizuală, dar probabil că nu sunt singura! Parterul e organizat cu recepție, evident, cu lobby-ul de fotolii și canapele, un super micro-bar chiar la ușile de intrare, un bar mai răsărit care deservește toată locația și e coadă permanentă și nelipsitul magazin de suvenire.

Singurele scări interioare fac legătura între parter și mezanin. Pentru a ajunge la camere se folosesc lifturile. Din trei, două sunt funcționale. Sau nu. Dacă nu, există două scări exterioare (eu le-am spus de incendiu) pe lateralele hotelului. În caz că ai fobie de înălțime, nu le recomand!

Suntem cazați după cam două ore de așteptare la etajul cinci. Camera pe un colț oferă priveliște spre mare și spre ecluza lacului din fața hotelului. Balconul e mic, abia încap două scaune și o măsuță. Camera nu e mare, dar are un pat uriaș, confortabil, televizor și aer condiționat. Baia e micuță și ea, doar cu duș, dar nu mai avem pretenții. Restul de dotări sunt conforme celor patru stele oferite. Trebuie să spun că menajerele se străduiau să aranjeze pe pat prosoape în forme de lebădă, iar curățenia era impecabilă!

Pentru că era doar ora patru după-masa, căldură, mare calmă, deși un pic de vânt și cer înnorat, ieșim să facem o baie. Prima problemă o întâlnim la recepție când am cerut prosoapele de plajă. Sorry, nu mai avem, încercați mâine dimineață la ora nouă. O. K.

Ieșim din grădina cu palmieri din jurul hotelului și savurăm fiecare pas pe nisipul fin și cald. Plaja era aproape pustie, dar asta îi sporea farmecul. Nu m-a mai deranjat nici faptul că șezlongurile erau uzate și rupte, nici faptul că a trebuit să ni le luăm singuri și să le amplasăm unde doream, nici norii care ascundeau soarele mult dorit... Nimic nu mi-a diminuat bucuria de a înota într-o apă caldă, albastră, superbă.

Seara la resort se desfășoară clasic, la fel ca peste tot. Cina stil bufet, cu coadă uriașă la intrare la prima oră, dar nu se termina mâncarea nici mai încolo... La barul de la mezanin era în fiecare seară muzică live de toate genurile. De la ora 10 seara începeau spectacole în incinta barului de la piscină la care te invitau politicos hostese îmbrăcate frumos în costume provocatoare. Dacă mai rezistai după ora 12, puteai dansa salsa până dimineața în disco-barul de la mezanin. Nu știu cum e, pentru că nu am reușit să ajung.

Nu cred că aveau prea mulți clienți, având în vedere media de vârstă a ocupanților. Majoritatea erau canadieni, pensionari, vreo două grupuri de tineri care își luau de la bar băutura în bidoane de plastic de un litru (pentru economie de timp, presupun), ceva familii cu copii mici și noi, singurii români. Dar seara era un intermezzo pentru bucuria zilei următoare.

Bucuria zilei următoare a fost scurtă. Ne-am trezit într-o dimineață sumbră, cu vânt și cer înnorat. Marea încă era relativ liniștită, așa că am sfidat natura și am mers pe plajă. Ploaia m-a prins în apă. Toți de pe plajă au fugit la adăpost. Eu cu Sasha înotam în apa caldă și nu voiam să ne dăm bătuți. Speram că va trece repede. Dar nu a fost așa.

În câteva clipe am simțit un curent care mă îndepărta de țarm. Cu toate simțurile în alertă, am înotat spre adăpostul plajei, simțindu-mă neputincioasă în fața naturii dezlănțuite. A fost ultima baie în mare. El Nino a schimbat radical imaginea de vis. Ploaia cădea în rafale, palmierii se îndoiau în vânt, iar marea agitată cu valuri spumoase și-a schimbat culoarea în albastru-gri.

Refugiul din hotel s-a dovedit a fi un mic dezastru. În camera noastră de pe colț erau infiltrații de apă care curgeau din plafon prin trei locuri, inclusiv în baie. Geamurile balconului nu erau etanșe, iar vântul intens le făcea să vibreze, sporind senzația de inconfort. Cu nervii la pământ, pornim să reclamăm la recepție. Era funcțional doar un lift. Coadă și așteptare lungă! Pe scările exterioare era imposibil în asemenea condiții!

Ajungem totuși, dar la recepție era o aglomerare mai mare decât cea de la intrarea în restaurant pentru prânz. Lăsăm pe mai târziu reclamația și intrăm la masă. În restaurant e și mai mare dezastrul făcut de infiltrații. Pardoseală umedă, mese inutilizabile, găleți colectoare unde apa curgea șiroaie și personal obosit, în costumația standard de alb-negru. La un salar minim probabil și cu bacșișuri nu prea generoase, nici nu mă mir că erau lipsiți de entuziasm.

Ne cade și nouă entuziasmul de a mai face orice fel de reclamație, cu stomacul plin decidem că putem să dormim după-masă și mâine e o altă zi. Mai bună.

Nu am avut noroc. Următoarele două zile cât am mai stat au fost identice. Ploua în reprize, iar vântul sufla cu putere neobosită. Spre seară se mai domoleau intemperiile și puteam face o plimbare pe plajă. Noi și pelicanii bucuroși că marea aducea peștii mai aproape de țărm.

Într-o după-masă am ieșit să vizităm stațiunea. Hotelul punea la dispoziție clienților un autocar gratuit de două ori pe zi, la ora 11 și la ora 15. Întoarcerea era programată după o oră și jumătate, timp suficient pentru plimbare în micul centru comercial. Ca să fiu sinceră, mă așteptam la altceva. Dar în micuța peninsulă prioritatea principală sunt resorturile all-inclusive. Cele de cinci stele sunt într-adevăr frumoase și elegante, dar și prețul pe măsură. Și cred că erau pline de turiști, pentru că i-am văzut distrându-se în pofida vremii potrivnice. Se simte o urmă de invidie? Sigur.

Dar să revin la stațiune. E o singură stradă principală unde se află un mini-mall, un bazar de suvenire, câteva magazine cu diverse, un shop mare dedicat romului Havana Club și ceva terase fără clienți la acea oră. Am remarcat una în special, dedicată celor de la Beatles, ce avea în față statuile celor patru membrii, iar muzica lor se revărsa din două boxe mititele fixate pe peretele barului.

A început să plouă cu cinci minute înaintea orei de întoarcere. La hotel a urmat același program. Cină, barul cu muzică, barul de la piscină cu spectacol, apoi nani. Începeam să vreau acasă!

Chiar dacă eram în Cuba și îmi tot spuneam că sunt într-un loc exotic și poate pentru unica dată, senzația era de dor de casă. Ploaia era neplăcută, dar vântul îmi dădea fiori. Nu s-a oprit niciodată, șuiera necontenit și îmi crea o stare de neliniște permanentă. Ceilalți ai mei erau în aceeași stare de spirit. Doar canadienii, cu butelcile lor veșnic pline (sau goale), râdeau veseli, indiferenți la vremea de afară!

Singurul lucru pozitiv era că puteam să ne conectăm la lume prin wi-fi-ul de la recepție. Cu cartelă, binențeles.

A venit și ziua plecării. Comandasem un taxi de la recepție și speram la ceva mai confortabil. A sosit o limuzină roșie spectaculoasă, cu șofer tânăr, vorbitor de engleză, super bine intenționat să avem o părere excelentă despre țara lui. Am decis să stau pe bancheta din față și să savurez fiecare clipă a drumului. Am trecut prin Matanzas, un oraș destul de mare, muncitoresc, în care trona cu mândrie cea mai mare distilerie de rom Havana. Șoferul ne dădea explicații despre fiecare zonă pe unde treceam, dar au fost prea multe să le rețin pe toate. Cert este că nu am mai ațipit. Doar mi-a amorțit tot corpul, pentru că nu am făcut nici o oprire până la aeroportul din Havana.

Ne-am despărțit prieteni, contra sumei de 140 de dolari pentru tot deranjul.

Terminalul pentru plecări din Havana e modern și aerisit. Nu se compară cu cel de la sosiri. Au tot ce le trebuie pentru confortul pasagerilor. De la magazine duty-free, la cafenele, locuri pentru fumat și săli de așteptare largi cu multe scaune. Impresie de final pozitivă.

Concluzie: dragilor, Cuba e frumoasă si merită vizitată. Dacă și vremea e bună, totul poate fi perfect.

---

VIZUALIZĂRI: 5057 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI