Plitvice, frumuseţe pură

TIPĂREȘTE

Preambul (puteţi sări peste el, nu e obligatoriu să-l citiţi)

Iniţial, văzând că pe site sunt nu mai puţin de 12 review-uri despre locul cu pricina, intenţionam să postez doar un ecou şi ceva fotografii. Am rămas însă puţin surprins când am constatat că majoritatea review-urilor sunt mai mult decât sumare (e de înţeles, este foarte greu să descrii în cuvinte frumuseţea locurilor), doar unul fiind consistent, cel scris de ileanaxperta şi, astfel, iată s-a născut acest review, pe care-l citiţi acum.

Să mă explic şi în privinţa celei de-a doua părţi a afirmaţiei de la început. Pe unde mă duc, dacă am ocazia, recurg la serviciile unui operator local pentru a vizita ceva anume fie el un tur al oraşului o plimbare cu vaporaşul, o excursie în împrejurimi, pentru că sunt scutit de probleme suplimentare pe care le-aş avea mergând pe cont propriu. O astfel de excursie beneficiază de experienţa celor de acolo, iar un ghid bun face toţi banii. Evident, lucrurile sunt diferite, de la caz, la caz, aşa că decizia o iau la faţa locului, în funcţie de ofertă. Oricum, dacă am de gând să stau mai mult de o zi într-un loc, primul lucru pe care-l fac odată ajuns la hotel, dacă n-am făcut-o deja pe Internet, este să mă informez despre excursiile locale.

Excursia

Aşa am ajuns ca pentru vizitarea unui loc minunat din Croaţia, Nacionalni Park Plitvička jezera, Parcul Naţional Lacurile Plitvice, să apelez la serviciile unei agenţii de turism locale, despre care am mai amintit în review-urile anterioare.

Excursia a costat 580 kune de persoană (~ 80 euro), s-a desfăşurat între orele 07:00-22:00 şi a inclus ca servicii: bus, guide, entrance, adică transportul cu autocarul, vreo 550 km (dus-întors), ghidul şi cheltuielile legate de intrarea în parc (intrarea pentru grupuri de minim 15 persoane este 100 kune de persoană). Poate unora li se pare un preţ mare şi poate aşa este, ţinând cont că aceeaşi excursie costa în 2008 doar 71 euro şi avea inclusă şi masa de prânz. Dar lucrurile s-au mai schimbat şi vă asigur că agenţia nu duce lipsă de clienţi, dimpotrivă. Eu însă mi-am făcut socoteala că, dacă mergeam cu maşina personală, numai benzina consumată m-ar fi costat vreo 80 euro. Aşa, nu am mai avut grija condusului, am putut să beau şi eu liniştit o bere şi am avut parte de un ghid cum rar am mai întâlnit.

La ora fixată, autocarul a sosit la autogară, ne-am urcat şi am pornit spre Pazin, unde urma să-l îmbarcăm şi pe ghidul nostru. La Pazin aşteptau încă două autocare al aceleiaşi firme şi a avut loc un schimb de turişti. De la noi au plecat turiştii ruşi, care s-au alăturat conaţionalilor lor din celelalte două autocare, iar la noi s-au urcat alţi turişti, vorbitori de engleză, germană şi italiană. A urcat şi ghidul nostru, Dean (pronunţat englezește: Di:n), care a realizat un adevărat tur de forţă, vorbindu-ne aproape continuu, pe rând, în engleză, germană şi italiană, despre multe lucruri interesante. Şi a făcut-o cu pasiune şi profesionalism, pot spune cu toată convingerea că este cel mai bun ghid pe care l-am întâlnit până acum.

Drumul de la Pazin la lacurile Plitvice, în lungime de peste 210 km, ne-a dus prin Opatija şi Rijeka, apoi pe autostrada A6, unde am făcut o pauză de cafea, pe la ora 10, într-o parcare Tiffon (franceză), în care am văzut un lucru amuzant, vedeţi poza nr. 29. Pe autostradă am mers până la Karlovac, de unde ne-am îndreptat spre sud, pe drumul naţional 1, care merge spre Split. Timpul a trecut repede, pentru că Dean ne-a povestit foarte multe, despre drumurile pe care mergeam, despre oraşele prin care treceam şi despre istoria recentă a Iugoslaviei şi a Croaţiei, mai ales că treceam prin locuri unde avuseseră loc lupte crâncene în timpul războiului sârbo-croat, în anii 1991-1995. La un moment dat chiar am trecut pe lângă un muzeu în aer liber cu arme din timpul acestui război, în care se afla inclusiv un avion de vânătoare, despre care Dean ne-a spus că era sârbesc şi că a fost doborât de croaţi. După cum arăta însă, cred că, mai repede fusese capturat la sol, nu arăta a avion prăbuşit.

Înainte de a ajunge la lacurile Plitvice am făcut o a doua pauză, pentru prânz, la popasul Grabovac, după care am poposit în parcarea de la intrarea 1 în Parcul Naţional Lacurile Plitvice.

Nu am să intru în detalii geografice, sau tehnice, pentru că le puteţi găsi pe Internet, cel mi bun site este cel oficial (np-plitvicka-jezera.hr), în croată, engleză, germană, franceză şi italiană. Am să precizez însă doar câteva aspecte.

Lacurile, în număr de 16, sunt dispuse într-o succesiune de la sud la nord, în trepte, trecerea de la un lac la altul făcându-se prin frumoase cacade. Ele s-au format în timp, prin apariţia unor praguri de travertin, care este un tuf calcaros, adică o rocă sedimentară poroasă, formată prin depunerea bicarbonatului de calciu din apele colectate din munţii calcaroşi aflaţi la sudul lacurilor. Procesul de depunere are loc continuu (este cu atât mai lent, cu cât temperatura este mai mică), astfel că stratul depus creşte cam cu 1 cm pe an. De asemenea, datorită acestui proces, peisajul se schimbă lent, dar continuu.

Primele 12 lacuri constituie grupul lacurilor superioare, ultimele patru constituind grupul lacurilor inferioare. Apele din ultimul lac formează râul Korana. La fiecare lac există indicatoare cu numele, suprafaţa, adâncimea şi altitudinea faţă de nivelul mării.

Parcul are două intrări. Intrarea 1 este la nord, iar intrarea 2 cam la mijloc, între grupul lacurilor superioare şi cel al lacurilor inferioare. Intrarea se plăteşte (preţurile le puteţi vedea pe site-ul oficial), în preţul biletului intrând şi transportul cu vaporaşul-navetă pe lacul Kozjak şi cu trenul panoramic (de fapt, nişte maşini speciale cu remorcă, marca Mercedes) şi asigurarea în caz de accident. Ghidul nostru ne-a spus că iarna se poate intra fără a plăti, dar atunci o faci pe propriul risc, pentru că echipele de salvatori nu mai lucrează.

În afara celor două intrări, în parc mai sunt şi câteva staţii, fiecare cu un punct de informaţii, bufet, sau bistrou şi toaletă.

De la fiecare intrare se pot face, la alegere, diferite trasee, cu durata mai mică sau mai mare. Fiecare traseu este bine marcat şi se face pe cărări pe care nu te poţi rătăci.

De la intrarea 1, se pot face traseele A (2-3 ore), B (3-4 ore), C (4-6 ore), toate acestea fiind în circuit închis, ajungându-se în final tot la intrarea 1 şi circuitul G2 (3-4 ore), recomandat grupurilor, pentru că sosirea este la intrarea 2, unde între timp ajunge şi autocarul. Evident, acesta a fost şi traseul pe care l-am urmat noi. De la intrarea 2 sunt circuite echivalente: E (2-3 ore), F (3-4 ore), H (4-6 ore) şi G1 (3-4 ore) (tot pentru grupuri). De asemenea, există şi un circuit mai amplu, K (6-8 ore), care poate fi făcut fie de la intrarea 1, fie de la intrarea 2.

Cu excepţia traseelor scurte, A şi E, toate celelalte variante includ si o traversare pe lungime a celui mai mare lac, Kozjak, cu unul din cele şapte vaporaşe electrice care fac permanent curse dus-întors.

Pe biletul de intrare, valabil o zi, este reprezentată harta parcului şi traseul de urmat. Dacă însă aveţi cazare la unul din cele 4 hoteluri sau într-unul din cele două campinguri ale parcului, biletul este valabil tot sejurul. În timpul verii, programul de vizită este de la 7 dimineaţa, la 8 seara.

Cum spuneam, noi am urmat traseul G2. Aici am văzut încă o dată importanţa unui ghid şi mai ales a unui ghid bun. Dean ne-a dus într-un ritm potrivit, pe cărările traseului, oprindu-se din loc în loc pentru explicaţii, ne-a arătat lucruri mai puţin vizibile (şerpi de apă, broaşte, păstrăvi). Am avut ocazia să discut mai mult cu el, prilej cu care mi-a mărturisit că-i place poezia lui Nichita Stănescu (acesta era prieten cu un poet sârb, care i-a tradus poeziile). Am mai aflat şi alte amănunte. De exemplu, Kozjac Jezero se traduce în română prin Lacul Caprei, astfel că acum ştiu că toponimul românesc Cozia este de origine slavă şi înseamnă Capra. La fel, toponimul croat Rakovica, având echivalent fonetic identic în română, Racoviţa, înseamnă femela racului. Până şi la păstrăv, în sârbo-croată se spune pastrva. Nu a existat întrebare pe care cineva din grup să i-o adreseze lui Dean, la care acesta să nu dea un răspuns clar. În plus, cum vă spuneam, vorbea la perfecţie cele trei limbi şi trecea de la una la alta cu o uşurinţă uimitoare. Neştiind cum se scrie numele lui, l-am întrebat: Dean, ca la Dean Martin? Da, sau ca James Dean, mi-a răspuns.

Despre frumuseţea locurilor cred că mai bine vorbesc fotografiile, nu o poţi descrie în cuvinte. Cum să descrii, de exemplu, culoarea turcoaz a apei, care se schimbă în verde, sau albastru, sau frumuseţea sălbatică a cascadelor?

La sfârşitul celor 4 ore, cât a durat plimbarea prin parcul Plitvice, toţi membrii grupului eram extaziaţi, nimeni nu simţea oboseala acumulată pe suişurile şi coborâşurile traseului şi această stare de extaz a durat până la revenirea la locul de plecare şi, la unii, durază poate şi acum. Acum, când scriu aceste râduri, am deschis şi fotografiile făcute şi nu mă mai satur să le privesc, le-am luat la rând de câteva ori şi mi-e foarte greu să mă hotărăsc pe care din cele aproximativ 500 să le încarc pe site.

Am citit undeva, nu mai ştiu pe unde, că la Plitvice nu sunt decât 54 de zile însorite, pe an. Din fericire, noi am prins una din aceste zile, o zi senină de început de septembrie, nu foarte caldă, tocmai bună pentru o astfel de excursie.

În sfârşit, ne-am urcat în autocar şi am pornit pe drumul de întoarcere. De data asta am urmat un alt traseu. Am pornit direct spre vest, traversând regiunea unde s-au purtat cele mai crâncene lupte între sârbi şi croaţi, în războiul iugoslav din anii '90. Urme ale acestor lupte se mai văd şi azi, pe unele din clădirile din zonă, sau pe terenul brăzdat pe alocuri încă de tranşee. Dar croaţii au trecut peste această tragedie şi s-au pus pe muncă, reclădindu-şi ţara, astfel că acum ea arată peste tot ca o grădină. Ne-am oprit într-un sat de pe traseu, la un popas, unde am avut ocazia să degustăm şi să cumpărăm delicatese locale: miere cu diverse plante, cârnaţi şi lichior cu diverse arome, făcut cu ţuică de prune, căreia croaţii îi spun sljivovica, adică, pe româneşte, şliboviţă, sau rakije, adică rachiu.

Am plecat mai departe şi am ajuns pe coasta Adriaticii, la Senj, un frumos oraş, pe care, din păcate nu am avut timp să-l vizităm, dar am aruncat o privire, la scurtul popas făcut, spre frumosul port, străjuit de la înălţime de fortăreaţa Nehaj. De pe şoseaua ce duce de la Senj la Rijeka se deschide o frumoasă privelişte spre cea mai mare insulă croată, Krk, deasupra căreia soarele se pregătea de culcare. Am trecut apoi prin Rijeka, sau, în italiană Fiume (în ambele limbi, numele însemnând râu), prin Opatija şi, târziu, în noapte, am ajuns la Poreč, nu înainte de a ne fi luat rămas bun de la Dean, cel mai bun ghid pe care l-am întâlnit vreodată, care a rămas în Pazin.

Aş mai adăuga faptul că Parcul Naţional Plitvice se poate vizita şi iarna (au şi o pârtie de schi), am văzut nişte fotografii cu cascadele îngheţate şi-mi închipui cum este să le vezi pe viu.

Dacă nu sunteţi hotărâţi unde să vă petreceţi concediul viitor, sau o vacanţă mai scurtă, atunci să ştiţi că o opţiune de luat în seamă este Croaţia, iar de aici, printre multele locuri frumoase unde merită să mergeţi, să nu rataţi nicidecum lacurile Plitvice.

---

VIZUALIZĂRI: 8462 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI