Experiența noastră gastronomică în Ciprul vestic

TIPĂREȘTE

Ne plimbăm cât ne plimbăm, dar e nevoie ca din când în când să mai poposim un pic, să ne reîncărcăm bateriile - să ne odihnim, poate să mâncăm sau să bem ceva... Pentru noi, mari gurmanzi, a intra în contact cu gastronomia locurilor pe care le vizităm este un must, aproape la fel de important precum obictivele turistice.

Primul popas l-am făcut chiar în ziua sosirii, după ce am vizitat, precum v-am povestit deunăzi, „Bolovanii” Afroditei și situl arheologic Kourion. De pe promontoriul pe care se află acesta din urmă se poate admira întinderea plană de dedesubt, ce tivește țărmul mării, atât în stânga, cât și în dreapta. Chiar dedesubt, sub noi, am zărit o plajă (tot Kourion o cheamă), iar pe plaja asta câteva restaurante aliniate frumos. La plecare, răzbiți de foame și de sete, ne-am îndreptat într-acolo, părea să întrunească toate condițiile pentru primul prânz pe tărâmuri cipriote! Căci da, mai avem o dambla: pe cât posibil, locul trebuie să fie romantic, să se bucure nu doar papilele noastre gustative, ci și ochiul!

Coborând de la sit, am apucat-o la dreapta, pe un drum ce merge paralel cu marea. Am remarcat imediat că plaja noastră e acoperită de pietricele și că vântul sufla la fel de nebun ca și sus, pe promontoriu. Acest aspect părea să fie prilej de mare bucurie pentru unii, căci locul era împânzit de surferi și mici ambarcațiuni. Am continuat să rulăm încet în zona restaurantelor, despărțite între ele de parcări și porțiuni în care erau depozitate șezlonguri de rezervă. Am oprit oarecum întâmplător lângă Chris Blue Beach, doar să aruncăm o privire și, dacă nu ne place, mergem mai departe. Ne-a plăcut însă și-am rămas.

După intrare, am traversat porțiunea acoperită, cu două săli imense de-o parte și de alta, aproape pustii și ne-am îndreptat spre terasa ce dădea direct spre plajă. Aici era ceva animație, în majoritate turiști îmbrăcați sumar, probabil abia ridicați de pe șezlonguri să se revigoreze și ei ca și noi. N-a fost o problemă să găsim o masă chiar în prima linie, cât mai aproape de marea albastră și zbuciumată, de care ne fusese așa de dor. Am primit imediat meniurile și pentru început am comandat soluțiile de hidratare: o bere locală Keo (eu) și o apă minerală mare (șoferul). Apoi am pornit a studia oferta - doar așa, de formă, căci știam bine ce doream: pește și carcalaci de mare. Am ales aproape cu ochii închiși, eu caracatiță la grătar, iar Tati un „platou marin”, care a conținut, pe lângă doradă, ceva fructe de mare trase prin aluat și prăjite (calamari, baby-caracatițe și midii). Ambele farfurii au venit ornate din abundență cu salată de legume și însoțite de câte un coșuleț cu cartofi pai.

Evident că am șeruit cele două feluri de mâncare, așa că pot să certific că absolut totul a fost proaspăt și delicios! Dealtfel, în interiorul restaurantului ai ocazia să-ți admiri în acvarii homarii, scoicile și alte lighioane de genul (încă vii), precum și captura zilei (decedată deja) în două vitrine frigorifice, pe pat de gheață. Mi-a plăcut și felul cum e decorat restaurantul, deloc în exces, dar în spiritul mării. Am vizitat și toaletele, desigur, pe care le-am găsit destul de curate, deși păreau frecventate de toată lumea de pe plaja aferentă. Am remarcat și cealaltă vitrină frigorifică, cea în care se odihneau niște torturi și prăjituri, alcătuind un tablou colorat și vesel, pe care în final l-am ignorat, n-a mai rămas loc și pentru desert...

Toată afacerea a costat 43,5 euro, rotunjit la 45. Un preț corect, aș zice. Abia în mașină, când ne-am uitat mai cu atenție pe bonul de casă, am constatat că ospătarul ce ne servise se numea Sorin! :)

În ziua următoare ne-a pălit foamea pe când ne întorceam din peninsula Akamas în direcția Polis. Eu am propus să mâncăm tot undeva pe malul mării, în Polis, neștiind încă pe atunci că orășelul ăsta nu-i pus chiar pe malul mării, chiar dacă în imediata ei vecinătate. Primul sat pe care l-am străbătut, după ce am urcat vreme de minute bune dealurile aride, a fost Inea. În următorul, Drouseia, ceva a făcut click în mintea noastră, rulând încetișor printre casele împodobite cu flori, prin piața centrală, dotată cu o frumoasă biserică de piatră și câteva terase unde se relaxau localnicii în fața paharelor pe jumătate pline. Am oprit așadar și am făcut ceva pași prin zonă, așa cum procedăm mereu când întâlnim chestii ce ne fac cu ochiul.

Am dat de un muzeu al țesăturilor tradiționale, deschis spre vizitare gratuită, nici acum nu știu de ce am refuzat să intru, la propunerea lui Tati; cred că-mi întunecase foamea uzul rațiunii... N-am abordat nici terasa de vis-a-vis de muzeu, deși așa ar fi fost logic, ci am mai mers puțin, cotind-o la stânga. Curând ne-a incitat interesul firma de deasupra tavernei de familie Filippos Finikas, suna bine „tavernă de familie”. Am pătruns dincolo de intrarea simplă, într-un interior decorat tradițional, cu tot felul de obiecte trebuincioase în gospodăriile rurale și cu mesele acoperite cu fețe roșii și boluri cu flori proaspete. Dincolo de acest spațiu (pustiu, desigur, pe o asemenea vreme superbă), am ieșit în grădina din spatele casei, amenajată sub forma unei terase cu câteva mese. Din acestea, doar vreo două erau deja ocupate. Ne-am ales și noi una și am pornit a răsfoi cu febrilitate meniurile ce ne-au fost puse la dispoziție.

Ne-a preluat rapid nea Finikas, stăpânul casei, domolindu-ne avântul: nu avem chiar tot ce scrie acolo, avem asta, asta și ailaltă. Destul de multe opțiuni totuși, așa că nu ne-am crizat. Eu aveam chef de o musaca, iar Tati a ales o chestie care nu mai știu cum se cheamă, dar în principiu a însemnat friptură de porc cu ceapă și pită tradițională (inițal a vrut stifado, însă domnul Finikas s-a întors de la bucătărie cu informația că n-a mai rămas nici de-o porție, așa că a trebuit să vireze). Am asortat totul cu nelipsita salată cipriotă (o variațiune a celei grecești) și cu câte un pahar de vin alb (eu), apă minerală Tati. Cât am așteptat mâncarea, am avut timp suficient să admirăm grădina, cu ai ei pomi fructiferi ce-și aplecau deja crengile pline de roade, cu ierburi aromatice și pisici jucăușe. Am dat o nouă raită și prin interior, să studiem îndeaproape ilustrațiile de pe pereți, amintind de viața la țară într-un trecut nu prea îndepărtat al insulei. Într-un colț era organizat și un mic magazin cu suveniruri, am luat și noi o sticluță de zivania (rachiul tradițional cipriot), care ar fi mers degustată înainte de masă, dar unii dintre noi aveau interdicție la alcool, așa că am păstrat-o pentru cină.

Mâncarea ne-a fost adusă destul de repede, de data asta de către stăpâna casei, o doamnă rotunjoară și zâmbitoare. La rugămintea noastră, am primit extra-lămâie pentru salată și pentru apă. De prisos să vă spun cât de gustoase au fost toate, adevărată mâncare gătită în casă! Și pe vecinii noștri de masă i-am auzit lăudând bucatele, să nu ne bănuiți că am fi părtinitori! Super-super-bun, iar domnul și doamna Finikas niște adevărați amfitrioni! Dacă ajungeți prin zonă, chiar merită să le treceți pragul! La final, am primit din partea casei bucăți reci și aromate de pepene galben, care au mers la marele fix! A, uitai să vă zic de preț; el nu fu deloc dărâmător, un pic peste 35 de euroi lăsarăm acolo.

Prânzul zilei următoare ne-a găsit în portul din Pafos. Bine, am provocat un pic această revedere, trebuie să recunosc... Rămăsesem cu o pată pe creier, că data trecută am fi vrut să mâncăm la una din terasele de aici, dar ne-a fost frică să nu pierdem ultimul autobuz spre Limasol... și de acolo ultimul autobuz spre Larnaca... Așa că am venit să ne răzbunăm pentru poftele reprimate la acel moment.

L-am ales oarecum la întâmplare pe Poseidonas, de fapt ultimul restaurant înainte de castelul medieval. Cunoașteți genul: o hardughie pe partea dreaptă, o terasă acoperită pe stânga, chiar în buza mării, alee de promenadă între ele. Evident, am ales o masă pe terasă, afară, cu view excelent. În timp ce așteptam să vină careva să ne bage în seamă, am google-it repejor și am aflat 2 lucruri: că aici lucrează mulți români și că lumea nu fusese maxim de încântată de bucatele servite. Totuși, am rămas pe poziție; ce-ar putea să meargă rău?! Eram chitită tot pe pește-ceva, n-aveam cum să dăm greș chiar aici, unde, dacă ne străduiam un pic, întindeam doar mâna și apucam peștele de coadă! :)

Doar ne-am făcut că studiem meniurile, așadar: meze de pește să fie! Mai mâncaserăm meze de vreo două ori în Larnaca, ce-i drept pe bază de carne, niciodată nu putuserăm să le dovedim. Aveam oarece convingeri însă de data asta, eram rupți de foame și se știe doar că peștele e „mai ușor” decât puiul sau porcul. Până una-alta, primirăm soluțiile de hidratare: bere locală (da, știu, blasfemie! mergea un vin alb sec, dar mi-era sete de bere) și apă.

Meze-le fac parte din tradiția culinară cipriotă și constau în servirea a multe feluri de mâncare (în jur de 10, uneori peste) la aceeași masă (în porții relativ mici), începând cu aperitive, salate și continuând cu chestii mai consistente și, câteodată, chiar cu deserturi. Impresia de abundență derivă și din viteza cu care acestea sunt servite: nici n-ai terminat bine ceva, că imediat ți se aduce altceva, astfel că la un moment dat se produce o adevărată bulibășeală de farfurii, farfurioare și boluri goale și/sau cu diferite resturi...

În primă fază am primit așa: salată cipriotă, salată de sfeclă roșie, murături, humus, o pastă cu icre, încă una cu brânză, salată de cartofi fierți cu pătrunjel, caracatiță marinată și pită. Ziceți voi dacă nu v-ați săturat doar cât le-am enumerat! Ne puserăm pe combătut deci. Pe la jumătatea procesului, veni încă un platou cu pești micuți, calamari și bebeluși de caracatițe, toate tăvălite prin făină și prăjite. Plus un munte de cartofi prăjiți. Când să răsuflăm cât de cât, mai ateriză pe masă încă un platou cu creveți și tentacule de caracatiță (-mamă/tată) la grătar, precum și niște scoici uriașe umplute cu un smac așa, de gust. Offf, ne-am pus mintea și cu ele, ce să facem?!... Aproape că le dovedirăm și p-astea, când - să vezi și să nu crezi! - încă o farfurie cu două bucăți de pește-spadă și câte o dorăduță (tot pe grătar părpălite și ele). Și încă un munte de cartofi pai.

Acuma ce să zic?! N-a fost rea mâncarea, de cantitate nici nu mai vorbesc, dar se cunoștea că unele chestii fuseseră anterior congelate, n-aveau gustul ăla desăvârșit de mare! Și ne-a mirat teribil acest lucru; dacă aici, în buricul portului, nu mănânci un pește proaspăt, atunci unde?! În fine, a fost ok în final, dar... a doua oară nu m-aș mai duce acolo. Am plecat aproape rostogolindu-ne, cu buzunarul net mai ușor cu vreo 50 și ceva de euro... Meze ne-au trebuit - meze am căpătat!

Dar știți cum e viața: după una rece vine una caldă... sau azi te coboară, mâine te urcă:)... În ziua următoare ne-am nimerit tot pe coclauri, mai precis în satul Steni, unde ne atrăsese în capcană un muzeu etnografic. La ieșirea din acesta, întrucât nu mai era de trăit cu revoluția din burțile noastre, am hotărât s-o înăbușim fix peste drum de muzeu, la taverna Neromylos, care s-ar traduce Moara de Apă (și chiar avea o construcție în vecinătate, dar mie nu prea mi-a sugerat o moară de apă... ; mă rog!). Șandramaua-i micuță tare, doar vreo 2-3 mese înăuntru, afară însă, la umbra deasă a unor arbori, să fi fost 7 sau 8 - la prima vedere, toate ocupate de o gașcă veselă de pensionari englezi. La a doua vedere - toate înafară de una; ce înseamnă să te facă mama ta cu noroc!

Ne-am aruncat repejor pe scaune și tot repejor am primit meniuri. Am dezbătut cu Tati și-am convenit să împărțim un „platou cipriot”, orice ar fi însemnat asta! (Nu c-am fost zgârciți, dar era trecut la secțiunea „meniuri pentru 2” și, în plus, amintirea zilei precedente încă ne mai isca fiori reci!). A, și desigur, chestii lichide, bere și apă.

N-a durat mult până ne-a venit platoul, care conținea următoarele: 2 chiftele uriașe din năut, 2 chiftele aproape la fel de uriașe din carne, 2 cârnați, bucăți de carne prăjită de porc, cartofi pai, pită, 2 sosuri (nu mai știu exact ce conțineau), un bol mic cu castraveți murați și ardei iuți și un altul mare cu salată asortată de legume. Totul a fost foarte bun și sățios, dar mie cel mai mult mi-au plăcut chiftelele alea de năut! Excelente, discret aromate și super-delicioase! Evident că a trebuit să împărțim mâncarea și cu familia extinsă de mâțe de la tavernă, nu ne-au răbdat inimile să ne înfruptăm singuri! Din fericire, chestiile cu năut nu le-au fost pe plac și ne-au rămas doar nouă.

La final, parcă mai mergea ceva și am cerut câte o cafea cipriotă și o singură porție de iaurt cu miere și nuci, pe care am împărțit-o. Nota de plată a fost una dintre cele mai frumoase surprize din domeniu: 24,5 euro! Să tot mănânci, nenică, la băieții ăștia! Recomand, clar!

În ultima zi am mâncat la înălțime. La propriu și la figurat. Despre excursia prin satele din Munții Troodos v-am povestit de curând. Am reținut Restaurantul Sun Valley din articolul lui Aurici și am reținut și că ea a afirmat că acolo au mâncat cel mai bine în Cipru. M-am gândit că n-ar fi rău să mergem la sigur, dar asta doar dacă ne nimeream prin zonă la ora prânzului. Și ne-am nimerit.

Restaurantul ăsta e probabil cel mai înalt punct de interes turistic, după el șoseaua mai urcă încă un pic până pe vârful Muntelui Olimp, unde se află însă o unitate militară. Zona e tare frumoasă, deși locul brazilor cu care noi suntem obișnuiți este luat aici de cedri și pini, la fel de impozanți și foarte parfumați. Deasemenea, poate reprezenta o adevărată oază de răcoare, în contrast cu zăpușeala de la țărm de mare; de, suntem la aproape 2000 de metri!

În interior, restaurantul chiar aduce cu cele de la munte de la noi, destul de auster organizat, așa cum sunt de obicei locurile destinate schiorilor. Într-o parte are o terasă acoperită, pe o platformă de lemn, cu câteva mese, dar noi am ocupat una din mesele terasei mari, situate în fața restaurantului. Aveam o umbrelă mare deasupra noastră, în caz de ar fi început ploaia, dar n-a fost cazul.

Oferta din meniu cuprindea chestii așa, mai de munte, mai consistente, din care am ales kleftiko (miel gătit la cuptor cu legume și ierburi) și un fel de tocăniță cu vită. Și, desigur, nelipsita salată cipriotă. Și, desigur, bere și apă. Ne-a servit un tânăr timid și serios, foarte eficient. Kleftiko a venit exact așa cum a fost scos din cuptor, învelit în hârtie cerată. Gustul lui a fost divin și, deși în prima clipă am zis că n-o să pot termina porția aia uriașă în veci, până la urmă, ajutată și de Tati, am reușit! La fel, tocănița de vită - bună tare și ea, dar eu n-am putut să-l ajut pe Tati în aceeași măsură, așa că a mai rămas și am luat-o la pachet, într-o caserolă (a prins bine la cină). Ambele porții au venit însoțite de câte un munte de cartofi prăjiți, un adevărat pleonasm culinar! La sfârșit am primit „ca cadou” pepene rece, de data asta de-ăla roșu. Preț final: 36,2 euro. Bun restaurant Sun Valley, mulțumim Aurici! Unde mai pui că pe terasa exterioară mi-am întâlnit un prieten drag din copilărie: o plantă frumoasă cu frunze crețe și delicat parfumate, căreia bunica mea îi zicea indrușain și cu care aroma dulceața de gutui...

Precum am încercat să demonstrez în cele de mai sus, în Cipru se mănâncă mult și, în general, bine. Sunt convinsă că sunt multe locuri cel puțin la fel de bune ca ăstea de le-am nimerit noi. Atenție însă la meze! După a treia experiență, vă garantez că o „porție pentru 2” poate fi împărțită lejer de 3 sau 4 comeseni, iar dacă totuși sunteți numai 2, pregătiți-vă să vă transformați în niște biluțe, cel puțin pentru următoarele ore! :)...

---

VIZUALIZĂRI: 5455 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI