The Bounch of Grapes (Inn) downtown Pissouri

TIPĂREȘTE

Bounch of Grapes este un han ce viețuieste în centrul sătucului Pissouri cam de peste două sute de ani. Este oarecum emblematic.

Este păcat să mergi în Cipru și să nu mănânci la Bounch of Grapes. Nu este o tavernă banală, nu seamănă cu nimic, are propria identitate și personalitate.

Ca să ajungi la Bounch of Grapes pleci din piațeta centrală spre market apoi un pic dreapta și mai înaintezi un pic în aceeasi direcție.

Este foarte aproape de centru însă trebuie să știi strada asta pentru că este îngustă și nu se vede hanul din centru. Strada se numește Ioannou Erotokritou și hanul este la numarul 9.

Făcând minime săpături despre popularitatea satului Pissouri îmi dau seama că pentru cine nu știe zona este greu de depistat deși geografic vorbind este banal de găsit, iată, or fi forțe ce protejează zona asta, Dumnezeu știe de ce.

Am întâlnit într-un review ideea că mergând în Cipru din Limassol spre Paphos vezi mereu marea în partea stânga – nu fac referințe – subliniez doar ideea în sine.

Nu prea este așa că după iesirea din Limassol, după localitatea Episkopy șoseaua se cam îndepărtează de țărm tot mai mult în special după ce trece de Paramali până ajunge la Pissouri, aici fiind cam la patru kilometri distantă iar în acești patru kilometri sunt coline înalte că de la șosea spre Pissouri mai întâi urci apoi cobori spre plajă și nu prea ai cum vedea marea peste sat.

Eu nu prea îmi amintesc să fi văzut marea mergând spre Pissouri de la Limassol și am mers de multe ori ziua și-mi tot făceam capul girofar să mă orientez, degeaba, n-aveam repere, tot mereu coline stâncoase vălurite, jnepeniș și iar coline până mă săturam de admirat același peisaj.

Nici plecând spre Paphos nu prea vedeam marea primii trei – patru kilometri, abia apoi se ghicea ici și colo spre Petra tou Romiou.

Pissouri nu este un sat pe care să îl descoperi, Pissouri este un loc unde să mergi la sigur că dacă mergi în explorare sigur te opresti în centru la vreo tavernă și mănânci acolo.

Hanul este foarte aproape de centru, poate nici 200 de metri însă este ascuns și este cu totul altceva, este o altă lume, deși tot Cipru, tot azi și totuși atât de diferit.

Intrarea în curte se face printr-o poartă ce face un semicerc în peretele gardului. Deasupra intrării sunt jerbe generoase de flori albe și roșii.

Este o clădire veche în formă de potcoavă cu o grădină încântătoare în interiorul potcoavei, acum sunt deja copaci masivi, la parterul acestei clădiri este restaurantul, deasupra intrării este un acoperiș de țiglă ce acoperă jumătate de terasă, cealaltă jumatate nu are acoperiș.

La etaj există 9 camere de închiriat, sunt 8 cu pat matrimonial și o cameră triplă, pe colț.

La etaj cladirea nu mai este în U ci în L, latura din dreapta dispare și în loc de clădire devine o terasă lungă, de-a lungul și deasupra corpului de clădire de la parter.

Când pătrunzi în curte, prima dată dai de terasă. Clădirea-i foarte rustică și arhaică și excelează prin grădina mirifică însă amenajarile nu sunt spectaculoase, sunt mese banale acoperite cu fețe de masă ecosez pe alb-verde – și acum tot la fel sunt, ne spune fb-ul lor – și cu scaune banale din plastic verde închis și cu toate astea hanul are un succes de nedescris.

În interior nu este salon ci doar un lung șir de mese de-a lungul coluarului.

Intrarea pricipală este în mijlocul interior al U-ului iar spre stânga mai este o ușă ce duce la bar. De la bar spre dreapta sunt mese iar spre stânga e un fel de living cu canapele, de fapt este recepția cu POS ul și cu caietul de rezervări pentru cazare.

La etaj se ajunge pe o scară exterioară, pe partea stângă, înainte de intrarea la bar astfel că la bar se intră pe sub scară. Mai este o intrare tot pe stânga, inainte de scară și asta dă fix în recepție.

La etaj te plimbi pe un balcon comun prin care se face accesul în fiecare cameră separat, deci în cameră intri de afară chiar dacă de la etaj.

Camerele sunt mobilate cu strictul necesar, pat matrimonial, dulap, o măsuță, un suport de prosoape și nu mai știu ce, baie micuță cu duș dar sunt curate, confortabile și au acel aer arhaic indescriptibil.

Camerele erau ocupate ocazional. O cameră costă 28 de pounds – lire cipriote care după stiința mea e cea mai valoroasă moneda: o liră cipriotă înseamnă doi dolari americani, mai mare și decât lira sterlină.

Nu mai știu cât o fi paritatea acum dar nici nu m-am obosit să caut.

Eu am locuit într-o cameră asemanatoare dar nu la etaj ci la parter însă un parter ciudat.

Accesul în cameră mea se face din exteriorul U-ului clădirii și nu din interior ca la celelalte camere și din cauza asta - mai multă independență, nu eram în ochii lumii.

Multe englezoaice mi-au spus că mă invidiază că pot locui într-un loc așa mirific. Eu nu eram la fel de încantată da’ așa-i omu’, mereu cârcotaș.

Privind retrospectiv, a fost o perioadă frumoasă, însorită, intensă, transformatoare.

Din camera mea se ieșea direct în stradă dar o stradă îngustă, pietonală, mașinile nu aveau loc pe acolo, era mai mult pentru accesul rezidenților însă se nimerea să mai treacă noaptea pe sub fereastra mea câte un grup mai mic de turiști povestitori și fericiți în explorare de rustic original. Îi auzeam ca și cum ar fi fost în camera de alături însă se întampla rar și forfota orașelului era mai departe, nu razbea până la han.

Spun că era un parter ciudat pentru că dacă intrai în curte, mergeai orizontal însă dacă apucai pe straduța din dreapta de care povestesc, ca să ajungi la ușa mea, mergeai mult în jos pe stradă astfel încât camera mea ajungea să fie un etaj mai jos decât curtea de la parter dar tot la parter era.

După camera mea mai mergeai mai în față pe străduță și făceai dreapta pentru că acolo mai era un corp de clădire unde era bucătăria iar la nivelul străzii era o magazie mai mare care era sub bucătărie, la parter. Ca să ajungi la bucătărie urcai o scară rustică din lemn.

Dacă intrai pe terasa din față, intrai în clădire mergând înainte apoi făceai dreapta, treceai de caserie – și aia rustică dar cu POS – și ajungeai în bucătărie, la parter pe când, dacă mergeai la bucătărie prin exteriorul U-ului format de clădire, bucătăria venea la etajul întai că mergeai pe stradă în jos apoi urcai un etaj ca să ajungi la bucătărie.

Deasupra mea locuia Olga - mă auzea când vorbeam la telefon deși nu vorbeam tare :D…

Și deasupra ei nu mai locuia nimeni, era latura aceea din U care disparea la etajul întâi când U devenea L, Olga avea acoperiș deasupra și ușa ei dădea spre interiorul U-ului, spre terasa care era de obicei populată și când vroia să iasă seara în oraș se întampla să nu aibă chef să dea ochii cu lumea și nu știu cum Dumnezeu sfantu’ făcea, ieșea pe o fereastră undeva că la ea erau două camere cu hol comun, ieșea pe un acoperiș lateral, pe lângă camera mea, mergea pe acoperișul de țiglă până aproape de intrarea în han unde era înalțimea mai mică și sărea în stradă, îmi amintea de “Pisica pe acoperișul fierbinte”, adaptare a romanului omonim scris de Tennessee Williams şi premiat cu Pulitzer, filmul aduce în discuţie subiecte considerate tabu în anii '50, regizor Richard Brooks, dramă. Distributie Cat on a Hot Tin Roof: Elizabeth Taylor, Paul Newman… ăăăăă, scuzați, scriam despre altceva…

Era așa o atmosferă amicală și relaxată acolo și lumea se știa atât de bine încât oaspeții - unii dintre ei, nu cei ocazionali - își faceau singuri rezervare, intrau, salutau, se duceau la caserie și scriau în caiet când aveau nevoie de rezervare.

La han veneau cel mai mult europeni, erau omniprezenți englezii ce locuiau în zonă și mai veneau si de pe drumuri dar mai puțin.

Ciprioții nu prea veneau că nu-i țineau buzunarele, era scump pentru ei și mereu se mutau la altă masă și după ce că erau timorați îi mai lua și Andonis la trei pazește, comenta că așa fac ciprioții mereu, își schimbă masa la care se asează inițial și crea așa o atmosferă tensionată de nu mai aveai chef de nimic.

Restaurantul era ocupat mereu pentru bucătăria renumită.

Au și meniu internațional însă piesa de rezistentă este bucătăria tradițională. Desi nu-i am la inimă nu pot să neg că se mănancă bine la Bounch of Grapes.

Merită încercat kleftico – 13 euro, preț actualizat – sunt bucăți mari de carne (miel) cu os, gătită înăbușit astfel încat ai senzația că se topește când o mănânci. Legenda spune că stilul de a găti kleftico este inspirat din obiceiurilor haiducilor locali care îngropau carnea ca să o ascundă apoi o înveleau în coajă de copac și o coceau pe foc.

Un alt dish ce merită încercat este stifado - 12 euro jumate, preț actualizat – sunt bucăți mai mici de carne de vită gătite într-o mare de sos de ceapă – tăiată în bucăți mari – și cu vin rosu.

Le-am încercat pe amândouă frecvent, sunt delicioase.

Dar chiar mai mult decât atât îmi plăcea musacaua – 13 euro, preț actualizat. E un stil mai original de a găti musaca. Erau trei straturi de legume apoi carne apoi iar trei straturi de legume. Legumele erau tăiate fâșii și rumenite auriu la tigaie înainte de a fi montate la musaca. Erau felii de carofi, felii de zukini și felii de vinete – iar stilul ăsta de a găti vinete cum găsisem și în Doha, cu un an înainte. Peste toate astea era un strat de cartofi piure în care era amestecată și brânză rasă, tot felul de sortimente, orice ramânea de la micul dejun, și brânză de orice fel și cașcaval apoi se băga la cuptor iar piureul cu brânză de deasupra se rumenea umflandu-se ușor și devenind auriu – maroniu pe alocuri, cu aspect extrem de apetisant dar și extrem de delicios.

Mai există un dish, pe acelasi stil – fish pie 15 euro, preț actualizat - care avea același cover dar sub cover erau bucăți de pește. Si ăsta era la mare căutare.

Musacaua se gătea la tavă și se tăia bucăți pătrate dar fish pie se gătea în porții individuale, în vase de lut, micuțe, rotunde.

Musaca se gătea și în varianta vegetarian, fără carne – 11 euro jumate, actualizat.

Îmi mai plăcea foarte mult pork marsala – 14 euro, actualizat – îmi plăcea sosul ăla pe care îl făceau – marsala, habar n-am cum însă știu că mereu mergea Roxana să ia brandy pentru sos marsala.

Evident, pentru mine toate erau gratis :D

Aveau shrimps, varianta appetizer și main course – nu am mâncat niciodată, aveau calamar - nu am mâncat niciodată, nu mă omor după fructele de mare.

Meniul complet poate fi găsit aici thebunchofgrapesinn.com/f ... nu/seafood-menu era mereu disponibil tot meniul, eu am amintit doar ce m-a impresionat pe mine.

Dar nu pot să închei capitolul bucătărie fără să scriu despre meze. Așa cum au constatat cei ce au calatorit în Cipru și au experimentat varianta culinară meze, aceasta nu seamănă cu nimic altceva.

Conceptul de meze se întalnește în diverse variante în mai toată zona mediteraneană. În Doha am întalnit acest concept însă diferă cu mult prin produsele culinare oferite deși prezentarea este aceeași – multe castronașe cu diverse bucate dispuse central pe masă din care fiecare se serveste cu ce vrea - mizilicuri. În Cipru aceasta variantă este cu mult dezvoltată și îmbunătățită.

Am citit într-un review despre colegi care de jenă, au comandat două meze pentru două persoane. Acolo, crașmaru’ cred că era fericit să facă vânzare însă de ar fi fost corect ar fi trebuit să le spună că nu există meze pentru o persoană. Meze se comandă și se serveste pentru minim două persoane că de aia se numeste meze și nu meza. Se comandă pentru 2,4, 6 sau mai multe persoane, multiplu de doi.

Dintr-o înșiruire de castronașe cu ce ai prin casă (mizilicuri) puse pe masă, în Cipru s-a ajuns la o înșiruire de bucate aduse pe rând la masă, chiar cam tot ce ai prin casă, adică aduci tot și pui pe masă și pentru că-s multe, le aduce pe rând că nu-i loc pe masă.

Meza propriu zisă e a-l doilea rând de mâncare când aduc o grămadă de castronașe cu de toate: țanțiki, tarama (icre rosii), calamari, măsline, ciuperci grill, shrimps, altele.

Primul rând de mâncare este o salată mixtă a cărei mărime depinde de numărul de persoane pentru care se servește meze, întotdeauna salata asta este un singur castron central.

Această salată este însoțită de haloooomi lunza – două felii de mușchiuleț grill (lunza) pe care sunt puse două felii de brânză de capră (halumi), tot grill.

Asta e prima fază, apoi castronașele micuțe încep să vină, la oarece interval de timp, în funcție de viteza de devorare a consumatorilor: frigarui (suvlaky), shieftalia, musaca, kleftico, stifado, adică mostre de bucătărie cipriotă. Cu siguranță, toate sunt delicioase și e greu să te abții însă pe ansamblu este o încercare culinară pentru orice consumator.

Meze se oferă în diverse variațiuni la diverse taverne însă pe ansamblu cam ăsta e scenariul.

Componentele descrise mai sus se oferă la mezele servite la Bounch of Grapes și costă 20 euro (preț actualizat), este pentru două persoane, cum am specificat.

Nimeni nu poate consuma meze integral, nici dacă stă toată ziua la masă astfel că poți consuma maxim jumate iar cealalta jumatate take away, te-ai luat de o grijă pe toată ziua iar a doua zi cu siguranță ții post că nici foame nu-ți mai este.

La bucătărie big boss era Lia care gătea mare parte din bucate. O ajutau Olga și Roxana, amândouă din Moldova iar de curățenie se ocupa Gamini. Ocazional mai venea dimineața o femeie din sat ce se îngrijea de bucătărie, seara mai venea o fată la spălat vase, mai era o cameristă ce se îngrijea de camere, venea în fiecare dimineață și cam asta era tot.

In ultima vreme am văzut că Stavros a îmbunătățit promovarea pe site:

thebunchofgrapesinn.com acesta este oficial însă poate fi de folos și pagina fb

Se poate comunica cu ei foarte ușor, eu i-am întrebat zilele astea (iunie 2017) – în scris – dacă Andonis mai poate fi găsit acolo, mi-au răspuns în jumătate de oră că nu și pentru mai multe informații m-au invitat la han. N-am de gând să mă duc :D Nu știu cine este la butoane (tastatură) și raspunde la mesaje. Nici n-am întrebat.

Bounch of Grapes este o afacere de familie administrată de Stavros și Lia care muncesc efectiv la han, Lia la bucătărie și Stavros la servire dar în special la hosting că zilnic rămânea să bea cu ultimii oaspeți și se-nfrățeau.

Stavros a preluat acest loc de la proprietarul precedent (care nu era cipriot) făcând un contract de plată în rate dar care nu implica nici o bancă pentru că nimeni nu vroia să plătească dobanzi. Mi-a spus Stavros personal asta. Uneori proprietarul anterior mai venea să mănânce acolo. Era un tip jovial dar nu-mi mai amintesc ce nație era, ceva saxon. Înainte de acel proprietar a fost un olandez de care unii oaspeți încă își mai aminteau.

Lia avea job la Primaria din Pissouri de la 8:00 la 12:00 dimineața și seara venea la han și Stavros avea abonament la crâșmele din Pissouri și seara venea la han.

Lia este născută, crescută în Pissouri, are părinți în sat și îi aduce la han, se învârt și ei pe acolo. Mama ei se ocupă de laundry. Stavros crescuse într-un sat prin munții Trodos, Lia l-a adus în Pissouri și l-a asimilat. E un personaj controversat, se arăta jovial însă e oarecum hâtru, cu crize existentiale. Ori de câte ori făcea circ, venea Lia după el și aplana conflictul.

La han mai veneau și copii lor care mai ajutau și ei, ocazional, era Argyris (argint) care se apropia de majorat și la sfârșitul verii s-a dus la armată – atunci era suplu, acum e gras și se apropie încet de 30 de ani – și Xenia – adunci era pampușcă, acum e suplă – o adolescentă nesuferită, cu vreo doi-trei ani mai tânară decât fratele ei și care afișa o aroganță de te scârbea. Îmi amintesc o seară, nu știu ce a spus că nu înteleg cipriotă însă am văzut-o pe mă-sa furioasă cum n-am văzut-o niciodată, a săgetat-o cu privirea țipând “CORI! ” cu o furie evidentă.

Lia e o bunătate de om, sufletistă și realistă, muncea mult și se purta frumos cu toată lumea, îmi amintesc cu drag de ea. Baiatul Argyris era și el la locul lui. Însă fata și tac-so erau belele mari.

Restul e can can :D

Informațiile tehnice se cam opresc aici, cine întrerupe lectura aici nu pierde mare lucru însă pasionații de telenovele pot continua să citească :D (cu specificația – toate telenovelele descrise în această prezentare sunt absolut reale :D însă orice asemănare cu persoane cunoscute este absolut întâmplătoare :D… )

Am ajuns în Cipru prin bunăvoința și ofertarea unei agenții care inițial a vrut să mă trimită în Israel dar îmi cerea să semnez pe 5 ani iar pentru mine 5 ani într-un loc e mult. Mă plictisesc repede. Când a auzit că vorbesc engleza fluent mi-a propus Cipru. Mi s-a părut interesant. Umblam pe Magheru prin București, era o zi de vară însorită, îmi plăcea, eram cu Cipru-n cap și geografia mă cam deruta, am intrat într-o agenție de turism și am întrebat și eu ca prostu’ unde-i Cipru? – ce solicitări aveam și eu…

Un om bun a avut generozitatea să se ridice de pe scaun și să-mi arate pe o hartă mare de pe perete o insuliță în Mediterana. Da, corect, nu e chiar insuliță, e mai mărișoară.

Mi s-a părut adventure trofy ce-am văzut și-am început să țes scenarii în mintea mea. Dar în final realitatea a avut mult mai multă inspirație la scenarii decât mintea mea. Pleci așa și nu știi unde… e funny :D

Zborul pentru Larnaca – banal, fără incidente, chiar plicticos. Pasageri puțini, femei sobre cu fețe dure, parcă cioplite în piatră. Mai târziu aveam să-mi dau seama că așa-s femeile cipriote. Până și cele mai drăgălașe au o oarecare duritate în trăsături.

Prima senzație de Cipru la iesirea din avion – un aer mediteranean cald și umed în care mă scufundam ca într-o baie de abur ce mă înconjura lipicios. Poate altora nu le place dar eu mă bucur enorm pentru că iubesc căldura.

Formalități banale înainte de decolare, formalități banale după aterizare. Un funcționar cipriot îmi dă să completez un formular de intrare în Cipru.

Ce mă surprinde putin e că funcționarul, bărbat, are parul lung. Deci lumea asta e ceva mai liberă și mai permisivă.

Îmi iau bagajele și ies în zona publică.

Orgoliul mă face să îmi imaginez că primul lucru pe care îmi vor cădea ochii va fi un afiș frumos scris cu litere baroce pe care să fie numele meu iar în spatele afișului o figură șarmantă și zâmbitoare.

Dar realitatea nu vrea să îmi mângâie orgoliul. În locul numelui meu văd multe alte afișe cu multe alte nume cu litere aldine sau nu. Mă învârt vreun sfert de oră prin mulțime. Sunt calmă ca și cum nu aș fi la niște mii de kilometri de casă, singură printre străini. Ceva îmi spune că povestea cu Doha nu are cum să se repete.

Și într-adevar… Nu după mult timp apare și contactul meu.

Nu-i o față șarmantă și nici zâmbet n-are, nu vrea să dea mâna pe care i-o întind cu prietenie, nu are litere baroce pe afiș ci o mazgaleală de mână, e gras, cu pantalonii căzuți în stil punk, părul ciufulit, piercing pe față, o atitudine de sictir dar bine că e acolo. Nu cred că are mai mult de 20 de ani. Mă duce la mașină.

Cu el mai e o fată, la fel de tânără, la fel de grasă, la fel de șleampădă care mă informează că ea este agentul meu din Cipru (până aici e bine, nu-i rău să ai un agent în Cipru), că mă duce la ea acasă să dorm acolo (nici asta nu-i rău că-i ora 11 noaptea) și că dimineața vine Stavros să mă ia. Toate bune. Deci, treabă organizată.

Mă uit în jur să văd cum e lumea asta. Pare ok.

Mă duc ei mulți kilometri – vreo 30 sau mai mult – pană în Limassol (acasă la ei???) într-o vilă frumoasă și îngrijită, îmi arată camera și pleacă.

Mă gândesc eu așa, în sinea mea, cum o fi să ai douăzeci de ani, o vilă așa de frumoasă (pe două nivele) și să te apuci să mai faci și o agenție de plasare personal… parcă ar fi lumea copiilor.

Dimineața aveam să aflu că ei nu-s de capul lor și că toată treaba este patronată de Andri care-i mama baiatului.

Când m-a luat Stavros de la Andri, i-a spus ea să mă ducă să-mi dea ceva să mănânc, se apropia ora prânzului și nu mâncasem nimic dar nici foame nu-mi era, mi-a dat Andri o cafea dimineață și a fost exact ce îmi trebuia dar Stavros s-a executat și m-a dus la McDonald’s pe undeva pe la periferia Limassol înainte de a porni spre Pissouri – mă uit pe hartă și recunosc locația McDonald’s la intersecția rond cu străzi suprapuse unde se întâlnește Strada Kyrillou Loukareos cu Strada Apostolu Varnava și cu șoseaua Omonoias și peste toate trece autostrada A1.

Cum mi se întâmplă mie toate fazele de circ, nici aici n-am scăpat. Stavros a venit însoțit de un consătean de al lui, nu mai știu cum îl cheamă.

Când am intrat în McDonald’s era un vacarm de nedescris, erau mulți adolescenți care terminau școala și erau bucuroși din cale-afară și urlau în fel și chip și se nebuneau pe acolo, erau baieți de oraș și oamenii din Pissouri digerau greu asta că erau de la țară și trăiau mai liniștit, au suportat ei o vreme vacarmul mirandu-se de ce-i acolo până au clacat, consăteanu’ lu’ Stavros, într-un acces de consternare – dealtfel premeditat – s-a ridicat de la masă, s-a dus în spațiul liber din mijlocul restaurantului, a ridicat mâinile și a început să țipe, sperând să potolească hoardele, aiurea, n-a făcut decât să sporească circul că nu-l băga nimeni în seamă, fiecare își vedea liniștit în continuare de circul propriu.

Nu știam ce spune că nu înțelegeam cipriotă sau greacă sau ce vorbesc ei acolo dar puteam înțelege că făcea apel la calmarea spiritelor – dealtfel fără ecou :D

Am scăpat de circ doar plecând de acolo, lăsându-mă pe mine cu masa neterminată – e drept, eu mănânc mai încet…

Pe drum Stavros o sună pe Olga – o fată din Chișinau - și-mi dă să vorbesc cu ea de bun-venit, tot îi spunea Cori, o întreb – te cheamă Corina? copila îmi răspunde dulce – nuuu, așa spun ei aici la fată – deci toate fetele erau “Cori”, cum ar veni Cori = fato!

Fata asta, Olga, o poveste neverosimilă, întâlnesti pe lume de toate – avea o soră în Chișinău și cam atât. Tac-so a iubit-o mult pe mă-sa și i-a ridicat o vila cu etaj aproape cu mainile lui că era priceput la toate – undeva prin Moldova - însă mă-sa se ținea cam mândră și-l cam ținea la respect că ea era contabilă și el nu pân-au dat crizele peste om, a zis că ea nu-l iubește și a dărâmat vila ce-o făcuse, tot cu mainile lui, până la temelie – patimă mare – n-a trecut mult și-au plecat amandoi la Domnu’ și-au rămas sărmanele fete pe drumuri.

Olga era de vreo doi ani în Cipru, cu ceva dificultăți de viză, o ducea Stavros la Immigration pentru documente da’ nu’ș ce nu era în regulă că nu putea merge la sora ei că dacă pleca nu se mai întorcea, se straduia fata să-și facă cetățenie română pentru că anul urmator – 2007 – nu ar mai fi avut nevoie de viză pentru Cipru.

Colega mea de cameră, Roxana, era mai înstărită, avea propriul ei apartament în Chișinau dar n-avea chef să plece în Moldova pentru că în Cipru se distra bine, petrecea în fiecare noapte și se întorcea cu zorile.

La han ascultam zilnic (fond muzical) “Elada, elada, tesera simfonia” până mi-a ieșit pe nas, era frumos dar zilnic același lucru? Iți revoluționează stomacul așa că m-am nimerit într-o dimineață pe la bar și-am dat de cd-uri, m-am uitat un pic și-am găsit ceva balade celtice, zic: hai să le-ncerc – home from the sea - după puțin timp au aparut niște saxoni, mă uitam la ei cum servesc ceaiul și fredonează, binențeles că știau versurile – au plecat de-acasă și peste mări și țări și-au regăsit baladele lor de-acasă…

Home from the sea

Angel of mercy, answer of me

And carry us!

Desigur, această baladă se regăsește în nenumărate interpretări însă am găsit o variantă refreșată ce mi-a plăcut mult - vezi aici

cu candoare rog webmasterul să atașeze melodia ca și fond sonor :D :))) ce au Cipru și saxonii în comun? Home from the sea…

Cu muzica celtică făcusem cunoștință cu ceva vreme înainte când amicul voicu rădescu de la green hours aducea de la festivaluri din insulele saxone cd-uri promoționale și ne dădea și nouă la radio București, ce piața românească nu văzuse…

Apoi am prins curaj și puneam ce vroiam eu, o dată m-a întrebat o cucoană, tot saxonă că veneau mulți pe acolo, m-a întrebat ce muzică este că-i place și vrea să mai asculte și pe acasă – era simply red – of, lady, am eu mai multă cultură muzicală ca tine… e muzica ta, nu-i muzică loco…

Asta până a luat Stavros atitudine, era Louis Armstrong, oof, ce uandărful uorld, a venit Stavros furios bombănind și fulgerând că-i garbage music, a scos cd-ul și l-a aruncat la coș. Fază de circ că de comedie nu pot spune. Te uiți și clipesti. Simplu. De râs, doar în sinea ta, din amabilitate.

Însă după câteva zile îl văd că apare cu un teanc de cd-uri noi. Toată lumea știa ca s-a dus la shoping, nu mai știu, sau Paphos sau Limassol dar nu știa nimeni ce shoping avea de gând să facă. Toți erau mirați.

De atunci ascultam George Michael, Genesis (you know, I love you but I’m not gonna get this… - să fie coincidență???) și altele.

Proximitatea spațiului aerian era populată permanent de numeroase nave ce survolau la înălțime relativ mică și le puteai vedea clar. Le priveam aproape zilnic și-n minte îmi răsuna involuntar și obsesiv refrenul:

Country road, take me home

To the place I belong…

Mă vede într-o zi Olga și-mi spune:

-Aaa, Dana, și tu te uiți după avioane…

Zâmbesc:

-Îmhâm… Și tu?

Olga, miorlăită cum e ea:

-Mdaa, Dana, vreau să mă ducă în Moldova…

-Eu vreau în Egipt.

Deși interesele mele conștiente mergeau către Scăndăreia, Masr care nu era departe, se vede treaba, subconștientul funcționa altfel.

La han am auzit prima data expresia “full of emptyess”. Mi s-a părut strange…

Deseori oaspeții își sărbătoreau ziua de naștere la han. Uzanțele erau similare. Sărbătoritul nu știa, venea la cină și când termina masa, toate luminile se stingeau și apărea un șir de persoane, toți câți se puteau strânge, primul aducea tortul cu lumânările, ceilalți înconjurau masa sărbătoritului și toți îi cântau în cor “Happy birthday to you”, inclusiv oaspeții de la celelalte mese. Surpriza era mereu copleșitoare.

Într-o seară a fost pană de curent (în tot satul). Hanul s-a cufundat brusc în beznă. Toti oaspeții au început să cante în cor: “Happy birthday to you”…

Într-una din zile a fost petrecere de nuntă la han. Erau niște englezi spre vârsta a treia. Aveau ceva invitați, nu prea mulți, au petrecut la prânz și aveau să continue la cină iar după-amiază s-au retras în camere. Între timp se adunau cadourile pe o masă la parter. Unul din cadouri, fără ambalaj – Kama Sutra. Mă întorc după pauza de după-amiază și-l găsesc pe Stavros cu nasul în carte studiind intens. Când își dă seama că mă apropii sare ars de parcă l-aș fi prins cu nevasta vecinului. Face pe niznaiu. În spate, Andonis pufnește, ridicând din sprâncene:

-Kama Sutra! (confidențial)

Îi răspund – tot confidential - ridicând din sprâncene:

-Dalai Lama!

Pufnește iar…

Când am venit, fetele m-au avertizat că Andonis e nebun. Ok. Om vedea ce-o mai fi și cu asta.

În Cipru, la modul oficial sunt recunoscuți două feluri de nebuni, nebuni pe jumatate care au cerificat de nebun de culoare galbenă și care au voie să lucreze și nebuni sută la sută care au cerificat de nebun de culoare roșie și care nu au voie să lucreze. Andonis avea certificat galben.

Când mă lasă lumea-n pace eu plutesc prin ceruri ‘nalte printre idealuri majore de cooperare, armonie universală și feerie. Deci nebunia lui Andonis chiar nu mă impresiona. Cu toate astea el chiar era nebun. Dar eu refuzam să cred că există așa ceva.

O vreme am dus-o într-un fel însă după un timp a devenit exasperant.

De nenumărate ori îi ofeream cu generozitate și competență sfaturi de suflet, în limba română:

-Du-te de te’mpușcă și te spânzură ș-apăi m-ăi lăsa în pace!

Puțintel înțelegea românește după fosta lui nevastă româncă:

-Ha?

După o vreme mi-am sunat astrologul în Romania și i-am spus:

-Baby, ajută-mă că nu mă descurc cu nebunii ăștia aici!

Baby îmi răspunde:

-Baby, poate te omoară ăia pe acolo că așa știu mediteranienii să se poarte cu femeile.

Apelativul Baby nu are nici un fel de conotații personale și se explică prin faptul că Baby face yoga și se menține în permanentă într-o stare de seninătată infantilă, exact ca un baby.

La vremea aceea Baby își tot facea de lucru pe la cabinetul bioenergeticianului Viorel Pop.

Și Baby continuă:

-Eu fac astrologie, nu mă ocup de recuperat nebuni. Dar te poate ajuta Viorel. O să îi spun de tine.

Intenția mea era că dacă repar nebunul o să îmi fie mie mai bine – egoism pur!

Dupa câteva zile Baby revine cu detalii:

-Băi, simplu, nu înțeleg cum face! M-am dus la Viorel, am intrat în cabinet, n-am apucat să deschid gura că a început Viorel să vorbească. M-a lăsat mască. Mi-a spus o mulțime de lucruri. Am înțepenit, m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a spus exact ce mi-ai spus tu despre nebun dar mi-a mai spus și o mulțime de alte lucruri. Uite: a zis că face așa și așa și așa. E corect? Așa face?

-Da’ fix așa, exact cum ți-a spus.

-Deci pur și simplu nu înțeleg cum face. Cum știe? Din toata populația aia din Cipru, cum l-a găsit tocmai pe nebunul ăsta al tău?

Nu știam să-i raspund. Eu cu atât mai puțin aș fi putut ști…

Și Baby continuă:

-Ba chiar mai mult decât atât. Viorel a spus că este dispus să vină în Cipru să curețe energetic locul.

Asta m-a cam speriat. Nu prea știam eu, nu prea înțelegeam cum funcționează lucrurile astea.

Nu aveam detalii dar presupuneam că dacă va face asta, eu ar fi trebuit să îi suport costurile deplasării și balanța mea financiară era încă pe negativ. Nu eram foarte sigură dacă sunt dispusă să fac investiții ca să îi curaț cârciuma lui Stavros, nici nu știam cam cât timp poate dura această curățare până se infestează iar de gândurile turbate ale unora și nici nu prea înțelegeam cum mi-ar folosi mie asta că oricum nu intenționam să stau prea mult la han dar dincolo de asta, nu era vorba doar de generozitatea mea pro bono cât de capacitatea mea de a susține un proiect. Simțeam că mă depășește, nu mă simțeam în stare să duc, nu aveam imaginea a cum ar decurge asta, eram derutată. Probail că Viorel a simțit deruta mea, prin capacitățile sale astfel că proiectul a căzut.

I-am spus fericită lui Andonis că am găsit pe cineva să îl repare. Mi-a întors spatele – nu era interesat.

Pe de altă parte însă, turbarea lui Andonis a încetat. Nu i-am mai văzut niciodată privirea tulbure, înfricoșată (a se citi înfricoșătoare), turbată, distructivă, scelerată. Cert este că nu mi-a mai mâncat zilele.

La puțin timp după demersul cu Viorel, într-o după-amiază liniștită, în grădină, l-am văzut pe Andonis privindu-mă de după o ușă, cu un zâmbet suav, mirific, sulim… Mi-a spus in extaz:

-Vezi?

Privea zâmbind suav în jur la grădină și-mi spunea:

-Vezi? Se întamplă ceva. Nu știu exact ce dar e de bine.

Într-adevăr, grădina părea poleită într-o lumină nepământeană, translucidă...

Zâmbeam și eu fascinată de magia momentului.

Nu după mult timp, tot după-amiază, în gradină, Andonis, liniștit, așezat pe un scaunaș, îmi făcea conversație.

Nu știu cum veni vorba, îmi spune că nu mai ia pastile.

-Luai pastile?

-Da, luam câte un pumn de pastile de trei ori pe zi.

-Și nu mai iei?

-Nu. Ce folos? Doar pierdere de timp și bani…

-Timp?

-Da, să mă duc la farmacie să cumpăr.

-De când nu mai iei?

-De câteva zile. Stăteam într-o zi cu pastilele în mană, trebuia să le iau. Și la un moment dat, cum stăteam așa, mi-a plecat mâna singură, le-am aruncat la gunoi, nu știu ce mi-a venit, nici acum nu-mi explic. Habar n-am de ce. Am stat jumate oră să caut pastilele prin gunoi că astea fiind mici, s-au dus la fund.

-Le-ai găsit?

-Nu. De atunci n-am mai luat.

-Și cum te simți?

Ridică din umeri:

-Bine.

De atunci mi-a purtat recunoștință veșnică. I-a intrat în cap că eu l-am ajutat să nu mai ia pastile. Eu n-am facut nimic, poate Viorel să fi făcut ceva însă Andonis o ținea una și bună, în nebunia lui :D că eu am făcut asta…

Andonis era un tip gras, burtos, cu păr lung, negru, prins în coadă și cu dioptrii de șapte jumate, nu vedea nimic fără ochelari.

A fost căsătorit cu o fată din România, știam doar că ea a plecat într-o bună zi luandu-și și fiica. Alte detalii nu știam.

L-am întrebat odată:

-Câte dioptrii ai, Andonis?

-Șapte și jumătate.

Am înțepenit.

-Atat de mult?

-Da, de la unu și jumătate a ajuns la șapte și jumătate.

-In cât timp?

-Puțin. Când am divorțat. Atunci am fost paralizat de patru ori.

M-am șocat.

-Paralizat?

-Da. Eram legumă. Partea dreaptă. Aveam tensiunea 26. Maxim e 18.

-Când a fost asta?

-Aaaa, mult timp în urmă, 4 ani.

-Când ai divorțat?

-Da, am stat în spital.

-Cât timp?

-O dată o săptămână, o dată o lună…

-Așa mult?

-Da. Atunci Stavros m-a pus pe picioare. A venit la mine și mi-a spus: “Gata! Te ridici! Vii la lucru! Divorțezi, divorțezi, asta e! Ce-o sa faci acum? Gata! Te ridici! ”

-Stavros a făcut asta?

-Da. Stavros si Lia.

-Te-a lovit puternic…

-Hm, cum crezi? Însemna totul pentru mine. Aveam bani, aveam conturi în bancă, conduceam un Mercedes, nu japița asta de acum - japița de acum era un jeep Toyota. A plecat într-o zi, a luat tot, mi-a luat fiica. Cum crezi? Știi cum? Ca și cum ai sta în picioare și îți fuge pământul de sub picioare și te prăbușești…

Patimă mare…

Restul e și mai can can :D

Povestea continuă tot mai incitantă însă pentru AFA am scris deja chiar mult prea mult…

---

VIZUALIZĂRI: 942 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI