Excursie la Samana - O zi perfecta

TIPĂREȘTE

Pretul de pe net e intre 149 si aproape 200 dolari. Eu am scos-o sub 100.

La ora 6.50 am fost in fata receptiei unde a venit un sofer sa ne suie intr-un microbuz, dar cum nu mai erau locuri (acolo ii colectau de la hoteluri si ii duceau intr-un alt loc, La Bomba, pentru a fi imbarcati in autocare diferite, in functie de excursiile pe care le aveau), soferul ne-a propus sa stam pe scaunele pliante care se desfaceau din prima bancheta si linga sofer dar pentru ca eram deja prieteni cu cel care ne-a vindut excursia, ne-au pus la dispozitie o masina privata pentru a fi dusi la locul de imbarcare.

Acolo am mai asteptat vreo 5-10 minute pina cind am fost urcati intr-un microbuz micut dar curat. Cu acesta am pornit in sus, pe autostrada. Dupa o ora si ceva am facut un popas in Miches, la o statie de carburant unde am fost poftiti la toaleta sau la mica sopingaiala. Care si-a luat apa, care inghetata (preturi decente, cam 2 dolari cipsurile, 2 inghetata) … n-am stat mai mult de 10 minute. Apoi am mai mers inca vreo ora pina intr-un port, nu stiu cum se cheama ca n-am vazut nici un indicator, ceva.

Aici am fost poftiti intr-un restaurant, ne-a fost oferita cite o sticla cu apa si cafea. Cine dorea un mic dejun frugal compus din sandvisuri si fructe trebuia sa plateasca 3 dolari de portie. Noi am profitat de timp ca sa ne ungem cu crema ca era o arsita… de ardea carnea pe om. Dupa vreo 20-30 minute (timp in care au am cerut voie sa merg in portuletul ala si sa fac niste poze la barcile pescarilor) am fost poftiti sa ne urcam pe un catamaran, in prezenta unui tinar militar inarmat care imi intinsese mina ca sa ma ajute la urcare cum face un gentleman adevarat unei printese amazoniene ce eram eu. ;). Am ales un loc la umbra si ne-am pregatit sfintele electronice pentru poze.

Imediat ce a pornit motorul ne-am dat seama ca eram pe un catamaran zburator. Mergea cu o viteza foarte mare si cum oceanul avea valuri, era o minunatie. La citeva minute, am fost serviti cu rom si cola. Buuun, buuun! Cind ne-am apropiat de tarm, dupa vreo 30-40 minute, am vazut 3 insulite stincoase intr-o parte si alta mai exotica si nisipoasa, la o distanta apreciabila. Ghidul ne-a spus ca e Insula Bacardy pe care vom merge pentru plaja, la sfirsitul excursiei. Buuuuun! Aplauze!

Am debarcat in portul Samana unde ne-au intimpinat localnicii sa ne vinda palarii din frunze de palmier, dulciuri hand made, un fel de halvita cu alune sau susan, numai ca cereau 5 dolari pe 2 bucati… nu mi-au prezentat incredere in ceea ce priveste igiena asa ca nu am cumparat nimic. Daca va spun ca unii vindeau niste sucuri “naturale” din niste sticle de plastic, tocite si vechi de cind era lupul catel… cine naiba o fi bind zemurile alea ca unele erau golite pe jumatate. O sa va arat in poze.

Am fost condusi spre doua masini de safari, pe categorie de limba vorbita, si am pornit pe carari de munte. Am facut o oprire la un centru de facut tigari si alte obiecte artizanale, un fel de magazine de suveniruri. Eram satula de atitea trabuce, cafea si cacao, asa ca eu m-am indreptat imediat spre ceva ce mi-a atras atentia, un fel de pepene mare, verde, care se afla pe o masa. L-am intrebat pe ghid daca ala e “melone” si a zis ca nu. Atunci ce fruct e? /Acesta nu e fruct, nu e pentru mincare… din el se fac obiecte in care dominicanii tin diverse lucruri. Si mi-a aratat pe o masa tot felul de castroane ovale, facute din jumatatile alea de “bostan”. Erau foarte slefuite si parca erau din lemn. Pe partea exterioara aveau sculptate diverse motive.

Dupa aia m-am uitat pe-afara si am intrebat:Ce lac este acesta? / Ala se uita speriat la mine si imi zice ca nu e nici un lac. /Breee, da’ aparaia asta din gradina voastra cum se cheama??? / Ei, la asta te referi? Nu e lac, e de la ploaie… e terenul inundat. Sigur acolo mergeai destul de bine cu barca. Si dura vreo doua luni pina sa sece. In timp ce turistii negociau tot felul de marfuri, am dat un ocol prin imprejurimi si am gasit un fel de foisor foarte frumos garnisit cu boscheti infloriti, de culoare roz. Bancute facute din crengi, cind acestea erau inca verzi, . altfel nu stiu cum ar fi putut fi sucalite in formele alea. Pe asazisul tavan, erau atirnate niste “globuri” ornamentale, tot din crengute, o sa vedeti in poze cit de frumos era acest coltisor de relaxare.

Sotul meu iesise afara dupa ce a dat pe git vreo doua pahare de Mamajuana, tinind in mina un trabuc. I l-am smuls din mina cu gindul sa fac o poza si l-am bagat in lura. Spre surprinderea mea, am ramas pe buze cu un gust dulce, bun. L-am intrebat cu ce e a, zis ca cu cognac. Ei, ia sa ma duc sa iau si eu unul... si am ales cu ciocolata. Nu ca l-as fuma vreodata dar poate il voi darui cuiva. Daca tot era gratis am luat o mostra. Despre cum se face tutunul nu va mai povestesc pentru ca v-am zis intr-un articol de anul trecut, insa o vizita la o astfel de fabrica, merita.

Dupa ce si-a cumparat fiecare ce a dorit... sau doar a degustat fructe, bautura si tigari, ne-am urcat din nou in camion si am urcat mai sus. De aici si pina la popasul urmator am aruncat bomboane in copiii pe care ii vedeam pe drum… unii s-au prins de faza, altii nu prea, credeau ca dau cu pietre in ei, ca se fereau. Cind micutii se intorceau citiva pasi si culegeau bomboanele (infasurate, desigur) imi dadeau lacrimile cind ii vedeam zimbindu-mi si facindu-mi cu mina! La momentul alaa am fost foarte fericita pina m-a vazut fotograful si s-a prins de ce anume faceam eu. A zis ca sa nu mai arunc bomboanele ci sa i le dau lui. Ce, vorbesti, nene! I-am dat si lui o mina dar am continuat sa arunc pina cind am mai ramas cu vreo 2-3 pe fundul pungii. Caci ajunsesem la urmatorul nostru popas turistic, de atractie maxima.

Cine m-a pus sa arunc bomboaneleeeeeeeeeeeeee? Aici era o mare de oameni, copii si cai, cu totii extrem de amariti. Cred ca cine a privit acele chipuri a putut sa scrie cuvintul AMARIT!!! Cind a oprit camionul si am coborit, nu mi-am dat seama ce se intimpla. M-am uitat buimacita cum fiecare lua un cal de capastru si venea la un fel de scena improvizata din niste chirpici de pamint. (sau lemn acoperit cu pamint si balegar…). Nu am fost lasati sa ne dezmeticim cind ghidul ne-a adunat repede… si ne-a dat cite o casca si apoi cite o pereche de cizme de cauciuc fiind intrebati in prealabil ce numar purtam la picior. Mie mi s-a dat un 38 desi am cerut 37. Au fost bune. Am descaltat papucii si sandalele, le-am pus intr-o punga si le-am bagat intr-un raft in magazia de cizme. Gentile nu am fost lasati sa le depozitam asa ca le-am pus in spate si dupa ce ne-am fotografiat in costum de baie si cizme de cauziuc in picioare… pe cai, ca se filmeaza! Imi vad sotul cu o figura disperata, ghizii strigau ca sa mergem insrpe ei… si el se uita la casca ce ii fusese repartizata. “Acum ce mai ai? Nu te incape casca? / Nu e vorba de asta dar eu nu pun pe cap asemenea mizerie. Uita-te ce e in ea!!! / Ei, ce poa’sa fie decit vreo 20 de familii de paduchi??? Si n’spe mi de feluri de fire de par… Ii iau casca din mina, o schimb cu a mea pe care o pusesem deja pe cap, deci preluasem eu miscatorii si i-o dau... Plecam.

In dreptul meu, mai la deal cu 2 cai, ma striga un baiat si imi zice “seniora, veno par aca” (nu stiu cum se scrie corect). Ma uit la el, un baiat frumusel, imbracat cu un tricou curat, imi face semn sa aleg calul lui. Chiar daca mai erau 2 cai intre mine si el, am asteptat ca sa ajunga in dreptul scenei si sa ma sui. Sotul meu s-a urcat pe urmatorul si am pornit prin jungle. Stiam vag ce urmeaza in program insa asteptarile ne-au fost date cu muuuuult peste cap. In bine, desigur.

Si o luam tropa-trop, tropa-trop prin jungle deasa, pe malul unei ape. Cum devenisem experta in calarie, mi-am luat aparatul si am inceput sa filmez peisajul incintator. Din loc in loc Juan Carlos (asa il chema pe frumosul meu insotitor) imi arata cite un mango… arbore de cafea, de cacao, chiar si un ananas crescut in pamint. A fost rabdator si a stat pina am dat eu zoom la aparat ca sa pozez ananasul, era o premiera pentru mine, apoi l-am rugat sa imi faca o poza calare, a zis ca imi face dar sa astept putin. Si ne-a condos pe mine si omu’ meu cu cununie, la un fel de cotitura a riuluil, unde apa cadea intr-o micuta cascada. Deci nu mi-a facut o poza in sila… unde s-a nimerit ci a ales si un decor frumos. Am intrat in vorba cu el si l-am intrebat cite curse face pe zi? Si a zis ca una. Cum una? Pai da, ca e “mucho utopia” … Ma intorc catre sot si il intreb ce e aia utopia? Ridca din umeri asa ca insist la baiat cu intrebarea, sa reformuleze… si imi arata cu degetele… ca si cum pleaca…. caminando… aaaa, e mult de mers? Asta vrei sa spui? / Da! / Cam cit e de mers? / Vreo doi kilometri si ceva Si terenul e unul periculos/ Ei, nu mai spune, ce naiba e periculos pe malul apei? /asteapta sa vedeti/ si dupa citeva cotituri line, am inceput sa urcam pe o carare ingusta, stincoasa si plina de namol. Aoleu, bietul cal, bietul baiat!!! Cite un turist mai naravas, dadea cu piciorul in coastele calului sau ca acesta sa o ia la galop, negindindu-se si la bietul insotitor care trebuia sa fuga la aceeasi viteza cu calul. Inca o data mi-a fost mila de oamenii aia ca trebuiau sa fuga prin namolul adinc incaltati cu cizmele grele de cauciuc. Si cit salariu ai?? /Eu nu am salariu, aici nu sintem angajati. Venim fiacre cu calul nostru de acasa, de dimineata si asteptam camioanele cu turisti. Uneori asteptam si citeva ore… Si daca avem noroc sa fim alesi de turisti, ne multumim cu bacsisul de la ei. / Si daca eu nu dau nici un bacsis, ce se intimpla? / s-a intors la mine si mi-a zimbit cu cei mai frumosi ochi “por nada, segnora! “ Adica “nu face nimic, doamna! ” Daca inainte, la linia de start ne gindisem sa le dam cite un dolar… ma intorc catre sot si ii zic ca vreau sa le dam cite doi… el imi raspunde ca si el s-a gindit la asta, dar cum la mine era casieria… eu decideam.

Mai mergem un timp prin jungle, cam vreo 30-40 minute a durat, pina cind am vazut o ingramadeala de cai, legati de o balustrade de lemn. Ce e aici? / Aici descalecati si pe urma o sa coboriti cele 290 de trepte pina la riu. /Ce zici maaaaaa? Cum sa cobor eu cu greutatile astea in picioarele mele, atitea trepte? N-am avut incotro si am coborit. Am ajuns la Cascada Limon|. Toate simturile mi-au fost razbunate: al vazului, in primul rind, al mirosului de aer racoros… al simtului tactil, daca pot numi asa senzatia milioanelor de stropi care cadeau pe fata mea. O cascada foarte inalta, spectaculoasa, ce forma la baza ei un loc numai bun de scaldat… se arata in fata noastra. Senora, mergi si distreaza-te, eu te astept aici. Te rog sa imi dai geanta, casca si cizmele, am sa le tin eu. Mai, baiete, ti-ai cistigat banutul pe ziua de azi. Am marit tariful in gind, la 10 dolari. A venit cu mine si mi-a facut poze. M-a ajutat sa ma bag si eu putin in apa ca la ce vuiet avea, imi era frica sa nu ma dezmembrez pe pietrele alea alunecoase. Sotul s-a bagat sa inoate si i-am facut zeci de poze, pe cind eu am avut doar trei, si acelea facute de la distanta foarte mica, deoarece era o mare aglomeratie de turisti si oameni amariti… Unii dintre amariti, femei, copii, barbati, asteptau pe linga balustrade de lemn, ce marginea treptele, in sir indian.

Dupa ce ne-am facut poftele in fata cascadei, fara sa strige cineva la noi, am decis sa plecam. Drumul la intoarcere a fost mult mai greu si la un moment dat mi se taia respiratia de sete. Cind ma caut in geanta… ia de gaseste sticla cu apa! Am gasit-o seara pe scaunul de la microbuz. Asa ca am ajuns sus la platou (la jumatea drumului) cu limba scoasa din radacina, atirnind... Ma vede Juan Carlos si ma linisteste, spunindu-mi ca imediat o sa gasesc apa. Cind ma duc la chiosc, un dolar sticla. Nu era mult dar … desteapta cum sint, banii de un dolar i-am uitat in “ascunzatoarea” din camera si aveam la mine doar o bancnota de 10 dolari. I-am zis ca nu o schimb ca sa ii ramina lui suma rotunda. El nu a inteles ce am boscorodit eu si a luat o sticla cu apa de la vinzatoare, zicindu-i ca ii da el banii sus la punctual terminus. Am baut apa, am incalecat pe cal si drumul inapoi. La un moment dat numai ce il aud ca ii zice colegului sa opreasca mirtoaga care il ducea in spate pe sot, dupa care sa mearga in jungle si sa aduca nuca de cocos. Intr-un minut a venit cu 2 nuci cojite proaspat. A luat o piatra cam cit palma mea si a inceput sa loveasca intr-una pina i-a facut o spartura si mi-a dat sa beau. Am mai baut nuca de cocos dar aia parca era din biblie, beam si nu se termina… I-am dat sa bea si el si nu a vrut, a zis ca sa stam linistiti, sa nu ne grabim, sa bem lichidul. Dupa care, tot cu piatra aia a spart coaja si ne-a dat sa mincam miez. Alti turisti treceau si se uitau cu invidie la noi, intrebindu-ne de unde avem nuca de baut… De la baietii nostril! Cred ca ei aveau o ascunzatoare cu nuci ca altfel nu imi explic cum de era curatata deja si ramasese doar partea lemnoasa, care era alba, nu neagra cum gasim noi la hipermarket. Una am mincat-o pe loc, am impartit si altora din ea, iar pe cealalta am bagat-o in geanta si am adus-o cu mine acasa, pentru baiatul cel mic caruia ii plac mult nucile de cocos si mereu ii cumpar, dar nu se compara cu asta.

Am ajuns la punctual de plecare unde am descaltat cizmele in care bagasem picioarele ude din cascada si pe talpi aveam niste pietricele… noroc ca n-am mers pe jos toata distanta ci doar treptele la urcare. Am scos din geanta unul din ceasuri pe care am vrut sa il daruiesc receptionerului cu o seara inainte ca sa prelungesc decazarea dar nu avusesem “loc” si impreuna cu ce10 dolari i-am dat baiatului cu calul. Probabil ca a fost putin, dar atitia bani am avut la mine.

Dupa aceea am intrat intr-un restaurant unde am gasit ceva de mincare, bufet suedez. Apa gratis, restul cu bani. Cind s-a dat strigarea, ne-am imbarcat in camioane si dusi am fost inapoi catre port. Intre timp, ghidul ne mai povestea cite ceva despre Samana. Ca e un tinut iubit de Dumnezeu, ca aici clima este cea mai putin ploiasa comparative cu restul Republicii Domionicane, ca niciodata nu ploua mai mult de doua ore consecutiv, apoi rasare soarele si infloreste viata (asta e de la mine;))

Ajunsi in port ne-am imbarcat din nou pe catamaran si in viteza am pornit catre insula Bacardi sau Caio Levantado. Cred ca am mers vreo 20 de minute timp in care ne-au ospatat cu cite un Cuba Libre sau Santa Libre. Ajunsi la debarcaderul acestei insule am putut observa un luxos resort din lantul Grand Bahia, zicese ca o noapte ar costa in jur de 250 dolari. Pentru cine are… ca noi ne-am uitat de peste gard.

Am pasit pe nisipul alb al insulei si ghidul ne-a dat cam o ora jumate spre 2, timp liber sa facem ce dorim. Ne-a spus ca sint zone private si publice, sezlongurile albe erau pentru noi iar cele colorate erau ale privatilor. Plaja din imediata apropiere a debarcaderului era marginita de citeva mangrove si plina de bucati de corali sau melci din aia mari. Nu aveam timp de cotrobaiala, doream sa ajung in Paradisul care se desfasura in fata ochilor mei. Dupa ce am trecut printr-o zona cu expozitie de suveniruri spre care mergeai pe alei cu stinghii de lemn, am intrat pe cea cu palmieri si nisip. Toata lumea si-a aruncat imbracamintea care pe unde a apucat si s-a aruncat in valuri, la fel ca si mine cu sotul meu. Linga mal erau niste stinci, una scobita care forma o arcada superba. Pentru un fotograf profesionist, era mana cereasca. Intrarea in apa era usor dificila, adica dupa citiva metri se cam adincea sau erau pietre de care te loveai, asta in zona stincilor, ca mai departe nu am vazut sa fie pietre. Nu va spun de culoarea apei… ma minunez, ma bucur... inspir… expir si cind ies din apa ma ia cu lesin. Omul meu se intinsese pe un sezlong, cu ochii inchisi si miinile sub cap. Obosise ori de la drum, . ori din cauza mea ca l-am terorizat cu pozele… astfel ca n-am avut altceva ce face decit sa ma duc la arcada si sa bocesc de mama focului. Toate cuplurile se chinuiau sa faca selfie-uri si nu le ajungeau lungimea bratului ca sa cuprinda toate frumusetile inconjuratoare. Atunci am sarit de pe stinca si m-am dus sa le ofer serviciile mele pentru a-I ajuta sa aiba cele mai frumoase amintiri de pe aceasta insula. Cind am terminat cu cele citeva cupluri doritoare, am revenit la sezlongurile noastra si sotul meu cred ca visa niste sirene. Cred ca mai nervoasa si mai ofticata ca in ziua aia, n-am fost in astia doi ani de cind sintem impreuna. Intr-un tirziu si-a dat si el seama ca e ceva ciudat cu mine, insa nu am vrut sa ii spun ce am si am avut un bot lung pina la plecare, ba chiar pina la autocarul care ne-a intors inapoi la hotel. Pina sa ne imbarcam pe catamaran, am sarit de pe alee pe mal si am cules intr-un batic citiva corali adusi de apa si bucati de scoica. Cam 1 kil si ceva… nu am avut nici o problema la vama sau in alta parte.

Imi cer scuze ca v-am tinut atit de mult cu povestea mea. Cred ca cine merge in zona trebuie sa stie ce asteptari sa aiba si cred ca amintirile vor persista muuulti, multi ani.

De razbunare, ca noi nu avem amintiri de pe aceasta insula, la anul voi fi din nou acolo. Sa nu imi ziceti mie pe nume!

Recomandari: ruxac de tinut in spate, husa de protectie pentru aparatul foto sau telefon. Stropii de la cascada fac ravagii. Crema de protectie, bomboane muuulte, bacsis ca merita… si spatiu pe card cit si baterii. Nu carati dupa voi lucruri inutile. Tricou, pantaloni scurti si ceva cu minecuta lunga pentru autocar. intari nu am intilit desi ma asteptam sa ne ciuruie. Am dat cu Autan si cred ca tubul ala pe care il avem de acum vreo 3 ani.o sa ne mai tina inca pe atit. Nu cred ca am vazut mai mult de 2 tintari in tot sejurul meu.

Aaaaa, si am uitat sa va spun ca pe aceasta insula a decedat din nou aparatul meu foto. Cind am urcat pe catamaran, obiectuvul a ramas deschis si abia la Bucuresti am reusit sa il repar. Inca 200 lei. Si pe certificate scrie “contine apa. iar??? “. Anul trecut murise pe Saona. 

---

VIZUALIZĂRI: 4667 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI