La bulgari - nu doar Revelionul, ci şi Paştele

TIPĂREȘTE

Înainte de 1989, într-o scenetă la televizor, a existat o replică ce spunea: “primul pas e greu, al doilea e ultimul”. Din păcate, nu mai reţin care dintre marii noştri actori a spus-o, dar mie mi-a revenit în minte când am decis, în urmă cu vreo 5 ani, împreună cu nişte colegi de serviciu, să facem revelionul împreună “la bulgari”. Era un prim pas...

În acel moment, am plecat “în orb”, nu aveam nicio informaţie despre ce am putea găsi acolo. Sugestia ne-a fost oferită de o foarte mică agenţie de turism de la noi, ca alternativă la ofertele din România. Cel ce conducea agenţia ne garanta că vom fi mulţumiţi. Ne dăduse mai multe variante, cele mai multe la Nisipurile de aur. Dintre acestea, el ne sfătuia să mergem la hotel Viva. All inclusive, cu masa festivă inclusă în preţ, preţ ce era cu muuult mai mic decât la o pensiune de la noi, aflată la Cucuieţii din deal, ce oferea doar mic dejun. Convinşi de aceste argumente, de pozele promiţătoare, dar şi de absenţa unor alternative interesante la noi (e drept, 1 decembrie era chiar după colţ deja), am zis să facem acest prim pas al nostru în “relaţia turistică” cu ţara vecină de la sud.

A fost o experienţă reuşită, cu cazarea într-un studio dublu, o cameră foarte mare având două grupuri sanitare şi saltele minunate, cu mobilier mai învechit (anul acesta cineva de pe amfostacolo ne-a informat că hotelul a fost renovat şi din poze chiar se vede că arată bine), cu mâncare excepţională şi personal foarte bine instruit.

“Succesul” din acel an m-a determinat ca în anul următor să doresc să repet mişcarea, prin aceeaşi agenţie. În mod firesc aproape, prima opţiune s-a îndreptat tot către Viva. Din păcate, am aflat că aceştia nu mai organizau revelionul. Ni s-a oferit altă variantă şi anume Grand Hotel Varna din Sf. Constantin şi Elena (despre hotel şi revelioanele petrecute acolo am vorbit mai pe larg aici: vezi impresii). Recunosc, nu auzisem de staţiunea respectivă până atunci, deşi se pare că e cea mai veche staţiune balneară de la ei. Mă întrebam dacă nu cumva acesta va fi fiind acel al doilea pas, cel nefericit... Mizând totuşi pe experienţa anului anterior, dar şi pe credibilitatea pe care o căpătase în ochii mei cel ce conducea mica agenţie, împreună cu alte 2 familii din cele ce ne încumetasem cu un an înainte să încercăm aventura bulgărească şi alţi noi doritori, am bătut palma şi ne-am prezentat la datorie pe 30 decembrie.

Din fericire, totul a fost în regulă şi de atunci Bulgaria şi Grand Hotel Varna au devenit obişnuiţă pentru petrecerea Revelionului. Noi şi noi prieteni au fost alături de familia mea în cei trei ani succesivi în care amfostacolo. Şi de fiecare dată, gazdele noastre au arătat că nu intră în inerţie şi “au inventat” mereu câte ceva nou, care să îmbunătăţească serviciile.

Încurajaţi de mini-vacanţele hibernale, anul acesta am decis să încercăm şi varianta cu “Paştele petrecut la bulgari”. La început, mă găndeam să mergem în altă staţiune, în Sunny beach sau Nessebar, să vedem şi alte locuri. Ai mei însă au insistat să alegem tot GHV. “Ne-am simţit bine acolo, nu avem decât trei zile la dispoziţie şi vreau să fiu sigură că totul e pus la punct şi că ne vom relaxa în acest scurt interval. Pentru descoperirea unor locuri noi, avem la dispoziţie vacanţa de vară”, mi-a spus soaţa. Şi cine sunt eu să o pot contrazice? :) Dincolo de glume, am fost extrem de uşor de convins. Cu adevărat, acolo m-am simţit mereu foarte bine. Atât de bine, încât bateriile mi se umpleau la loc de parcă aş fi stat o săptămână, nu doar 3 zile. Şi, recunosc, cumva am ajuns să mă simt acolo ca la o a doua casă, casa mea de vacanţă. Şi asta nu doar pentru că fusesem înainte de 3 ori şi deja ştiam “rosturile casei”. Ci mai ales datorită personalului ce lucrează acolo şi care mi s-a strecurat în suflet. Au ajuns să îmi fie dragi şi să îi apreciez pentru ce fac şi mai ales cum fac. Zâmbeşte şi vei găsi în faţă un zâmbet (subl noastră, a AFA)! Nimic mai adevărat acolo. Nişte oameni minunaţi. Cu cineva de acolo sunt deja prieten pe Facebook şi mă bucur de fiecare dată când aflu câte o veste nouă sau văd o poză cu familia lor.

Ajunşi la hotel, constat că şi de Paşte, parcările hotelului sunt pline ochi cu maşini româneşti. 1-2 cu numere din Moldova, uite, încă vreo două din Serbia, câteva bulgăreşti (or fi ale personalului?), în rest de la noi. Constaţa şi Bucureştiul îşi dispută supremaţia. Am aflat ulterior că şi de 1 mai a fost la fel.

Băiatul cu căruciorul de bagaje se prezintă prompt în faţa hotelului şi ne preia “încărcătura”. Intru pe uaţap şi dau mesaj celorlalte familii din grup că am ajuns (internetul merge bine). Unii au fost mai harnici ca noi, sunt deja în piscina interioară, cu apă termală. Afară nu e foarte cald, sunt ceva nori şi nu s-au încumetat să încerce şi piscina exterioară.

Ajuns la recepţie, constat cu plăcută surprindere că figura mea a fost reţinută de încă cineva de acolo, care mă salută şi o cheamă repede pe colega ei, ce mă ştie de câţiva ani. Ne regăsim cu bucurie, ne asigurăm reciproc că suntem bine, sănătoşi, unii mai fericiţi, căci sunt în vacanţă, ceilalţi fericiţi şi ei că au văzut revenind alte câteva chipuri cunoscute, în afară de ale noastre, semn că munca lor a fost apreciată (am recunoscut şi eu vreo 2 persoane văzute la ultimul Revelion).

Ni se înmânează cheile celor două camere ale noastre. Constat că nu au numere succesive şi mirat o întreb dacă nu există posibilitatea să primim camere alăturate. Mă aştept la un răspuns afirmativ, căci doar anunţasem din timp că suntem un grup compus din 5 familii, iar în vizitele anterioare primisem camere unele lăngă altele. Spre surprinderea mea, interlocutoarea îmi pasează un “No, sorry, it isn’t possible! ”, ce mă face instantaneu să îi arăt cum se stă cu gura deschisă. Bine-bine, înţeleg că nu s-o fi putut, dar de ce aerul ăsta vesel pe figura ei? “It’s OK! ”, mă resemnez eu, decis să nu pun la suflet chestia asta. În fond, chiar nu contează, bine că măcar suntem la acelaşi etaj…”Yes, it’s OK! ”, vine continuarea din partea gazdei noastre, urmată de “It’s a surprise! ”. Îi mulţumesc, “see you later, aligator”, nu-i bai, chiar dacă nu prea înţeleg chestia cu surpriza. Probabil că o fi vrut să spună că îşi dă seama că a fost o surpriză şi pentru ei că nu au mai avut camere suficiente pentru a ne satisface dorinţa. În fine, trec peste, deja am uitat de asta până la lift, noi luăm unul, băiatul cu bagajele pe cel de alături şi ne întâlnim în faţa camerei. Avem camera chiar lângă colţ, şi ne dăm seama că altă dată avusesem chiar o cameră alăturată acesteia. Deschid uşa şi... da, acum înţeleg că este o surpriză: în semn de curtoazie din partea hotelului, pentru faptul că eram un client fidel, conducerea decisese să ne ofere, celor din grupul nostru, cazare în “suite” în loc de studiou! Fiul meu apare în uşă: “Şi voi aveţi apartament? ” Aflu apoi că 4 familii din grup primisem acest “bonus”. De aceea nu putuseră să ne dea camere alăturate, căci apartamentele sunt plasate fiecare în câte un colţ al clădirii. Rămân pentru a doua oară cu gura deschisă în decurs de un sfert de oră, de data asta din raţiuni de motive divergente şi contrare (SIC!).

Dacă studiourile mi se păruseră suficient de mari, apartamentul era de-a dreptul imens. Cu un living uriaş, de vreo 70 mp, în care ai o sofa, o comodă cu televizor mare, o măsuţă, 3 fotolii, minibar (plin), frigider, filtru pentru preparat cafea sau ceai, împreună cu zahărul, cafeaua, şi ceaiul aferente, o vitrină cu “sticlării”, o masă de scris, o masă de cafea şi alta, rotundă, cu 4 scaune... pentru bridge probabil. Masa, cu o lampă cu abajur alb, atârnată pe cablu ce cobora până deasupra acesteia, mi-a plăcut cel mai mult. De fiecare dată când o priveam, mă înveseleam, cu gândul la o veche ilustrată cu nişte câini jucând poker, pe care probabil mulţi aţi văzut-o. Pe toată lungimea livingului, este un balcon, cu vedere la piscinele exterioare şi la mare, din el putând admira întregul parc al complexului hotelier.

Dormitorul este şi el mare, 25-30 mp, cu un pat matrimonial generos, cu o comodă pe care se află alt televizor, o masă de machiaj şi alte două fotolii. Şi dormitorul are ieşire la un balcon, către altă latură a hotelului. Dormitorul are acces direct la o cameră de baie mare, cu cadă, al doilea grup sanitar aflându-se în holul de la intrare, vis-a-vis de dulapul pentru haine.

Pe pereţi sunt aplice, tablouri şi chiar şi deodorante de cameră. Toate conferă o atmosferă caldă, prietenoasă, familială chiar.

Da, o surpriză cu adevărat plăcută.

Fiecare cameră are aparatele de condiţionare a aerului, cu posibilitatea de setare individuală.

Pescăruşii, îndrăzneţi, de-a dreptul obraznici aş zice, bântuie pe balcoane. Balconul de la dormitor era revendicat de o pereche. Bărbătuşul, harnic nevoie mare, îi făcea în fiecare zi curte cu serenade consoartei sale, funcţionând cu spor pe post de ceas deşteptător. Într-una din zile, se lupta cu adidasul nevestei pe care vroia pesemne să îl facă cadou perechii sale.

De pe balconul din spate, cel mare, se vede marea grădină a hotelului. Arată superb, mult verde de la gazon şi copaci, minunat acompaniat de concertul coloristic al florilor care sunt multe şi minunate, dominat de rosul lalelelor, şi temperat de albul mobilierului de la piscină. Piscina cea mare arăta minunat. Deja câţiva curajoşi se bălăceau în ea, deşi sunt convins că apa era rece. Pe margine şi peste tot de altfel, şezlonguri, paturi de plajă albe cu baldachin, un bar ce funcţiona din plin, cu oaspeţi de jur-împrejur, pe scaunele barului. Alături, măsuţe şi scaune pentru cei ce le preferau. Undeva în stânga era restaurantul “barbeque”, în dreapta, cel cu profil asiatic. Nu am apucat să trec şi pe la ele, m-am mulţumit cu cel principal.

Mâncarea a fost bună şi de această dată, suficient de diversificată pentru a satisface toate gusturile. Inclusiv pe vegetarieni. Masa a cuprins şi bucatele tradiţionale de Paşte, ouă roşii, miel şi cozonac. Băutura, ca de obicei, indigenă. Dacă doreai de import, trebuia să plăteşti. Sucurile sunt de automat (deci nu grozave), la fel, dacă ai chef de Coca-cola, trebuie să mergi la cofetăria de jos şi să cumperi. Cafeaua la restaurant este tot la automat, solubilă (e bună, dar nu toţi pot bea ness). Dacă vrei espresso, găseşti la barurile de la parter şi din grădină.

Plecând prin grădină spre mare, ajungi la celelalte hoteluri din cadrul complexului: întâi la Lebed (care arată cel mai puţin atrăgător), apoi la Dolphin şi în final la Dolphin Marina şi Rubin (cu arhitectura cea mai modernă), acestea două aflate pe plajă. În drumul spre ele, treci pe lângă clubul copiilor. Locul pe care cei mici îl vor găsi, cu siguranţă, cel mai atractiv, căci acolo se pot da în leagăne, se pot agăţa de o mică tiroliană, cei mai mici se vor putea juca în nisip cu ustensilele oferite de hotel, iar cei mari vor putea participa la “lecţii” de desenat şi pictat. În permanenţă, ei se vor afla sub supravegherea personalului specializat, care îi vor antrena în diferite jocuri şi activităţi. Dintre ei, cel mai iubit era “piratul”, un tip grăsun şi tare simpatic, cu o energie exuberantă, ce toată ziua bântuie printre cei mici, iar seara sunt cu toţii la mini-disco. La care, desigur, asistă amuzaţi cei mari. Copii se ataşează mult de partenerii lor de joacă adulţi, astfel încât la finalul mini-vacanţei au putut fi văzute multe lacrimi inocente pe obrăjorii picilor agăţaţi de picioarele şi mijlocul “piratului”.

Antrenul a fost prezent pe parcursul sejurului. Mai puţin dans faţă de Revelion, perioada împingând pe majoritatea la o reţinere decentă, de apreciat înaintea marii sărbători ortodoxe. Dimineţa, trei animatoare adunau destule adepte la scena în aer liber de afară, pentru o şedinţă de aerobică apreciată atât de partea femeiască participantă, cât şi de privitori, mai ales de jumătatea masculină a celor ce îşi degustau cafeaua la piscină. Vremea a fost şi ea generoasă cu noi. La început ceva mai răcoare şi cu acompaniament de nori, ba chiar şi ceva stropi de ploaie, ce din fericire a plecat când a auzit clopotele învierii, pentru ca a doua zi să avem parte de un soare zâmbitor şi generos, ce a tras de hainele mai groase de pe noi şi ne-a lăsat în tricou cu mânecă scurtă. În scurt timp, şezlongurile erau pline, ba chiar şi apa din piscină a făcut cunoştinţă cu unii mai căliţi, ce nu au ratat să-şi ofere o avanpremieră a vacanţei estivale. Plaja ne-a oferit un spectacol deosebit, cu valuri care izbindu-se de dig, aruncau apa la peste 3 metri în sus, formând o perdea ce avansa în viteză pe întreaga lungime a peretelui de beton ce i se opunea, ca într-o cursă nebună de evadare.

Noi ne-am plimbat în lung şi în lat prin staţiune, mai frumoasă acum, când îşi schimbase ţinuta şi se prezenta în faţa noastră în verde, cu accesorii florale în toate culorile paletei coloristice ale artistului desăvârşit care poposise odată cu noi pe acele meleaguri.

Seara de Înviere s-a constituit într-un eveniment deosebit, plin de încărcătura magică a credinţei împărtăşite de neamuri diferite ale Pământului. Am plecat de la hotel către mica mânăstire ortodoxă din localitate. Ne întrebam dacă chiar va fi vreo slujbă sau doar vom aprinde o lumânare la sfântul locaş. Ieşind în stradă, ne-am alăturat unui întreg şuvoi uman ce se îndrepta într-acolo, izvorând parcă din toate colţişoarele locului. Am ajuns la mânăstire, unde am găsit mii de oameni, turişti sau localnici (din Varna probabil majoritatea). Mai multe echipaje de poliţie erau în zonă, pentru a interveni în caz de nevoie, dar desigur, nu a fost cazul, căci cei ajunşi acolo erau călăuziţi de sentimente de iubire şi respect. Toată zona din apropiere era plină de oameni de ascultau slujba ţinută de un sobor compus din mai mulţi preoţi. Aceştia se aflau în curtea mânăstirii, pe o platformă înălţată şi luminată pentru a fi văzuţi de către participanţii la misterul divin. Îmi este tare greu să vă împărtăşesc măcar puţin din magia acelor momente. Asupra noastră se lăsase, într-un fel de care doar divinitatea este capabilă, o pace şi o emoţie profundă. Nu mă joc cu cuvintele când spun că iubirea faţă de cel de lângă tine, indiferent dacă era din familie sau străin, dacă vorbea acelaşi grai cu tine sau nu, plutea ca un abur mistic printre noi. Slujba a fost ţinută în bulgară, desigur, însă vestea învierii Domnului a fost transmisă în mai multe limbi, în greacă, rusă şi română. Un gest de respect şi recunoaştere ce mi-a amintit de intonarea imnului nostru naţional în noaptea de anul nou. Au urmat momente de neuitat, în care s-a dat lumina de la unul la altul. “Христос Воскресе! ” primea drept răspuns “Adevărat a-nviat! ”, iar la “Christos a-nviat! ” ţi se răspundea fără ezitare: “Воистину воскресе! ”. Toată lumea vorbea o singură limbă, înţeleasă de fiecare din cei prezenţi, aceea a credinţei. După ce s-a luat lumină, s-a plecat într-o procesiune în jurul parcului.

A fost minunat, incredibil, magic! Emoţia spirituală simţită atunci am mai trăit-o o dată, în urmă cu vreo 20 de ani, pe când mă aflam în Libia. Atunci s-a nimerit ca Paştele catolic şi ortodox să pice în aceeaşi zi. În noaptea de înviere, ne-am adunat în mica bisericuţă construită de sud-coreeni pe şantierul unde lucram. A fost prezent şi un episcop corean, care, în drumul dinspre Vatican spre casă, se oprise pentru a fi alături de credincioşii în acea seară. După mica slujbă, ne-am aşezat turceşte, în cerc, în mijlocul bisericii. Eram români, filipinezi, coreeni, egipteni, italieni, englezi... şi ce neamuri or mai fi fost. Fiecare grup etnic a spus căteva cuvinte, pe limba proprie şi în engleză şi s-au cântat şi cântece religioase specifice fiecărei naţii prezente. Şi atunci am simţit cu toţii un sentiment aparte, al dragostei şi al apartenenţei unice. Până şi unui coleg de-al meu, ateu convins, dar care venise şi el cu noi, i-au dat la un moment dat lacrimile, biruit de sentimentele ce parcă se simţeau la propriu mângâindu-te. Momente unice!

Revenind de la slujbă la hotel, am avut plăcuta surpriză să găsim în holul mare mai multe mese pline cu ouă roşii, cozonac şi vin roşu. Am ciocnit conform tradiţiei, am mâncat câte o felie de cozonac şi am închinat un pahar de vin, cu şi în sănătatea personalului aflat la datorie. Ne-am retras apoi cu sufletul plin în camerele noastre.

A doua zi, străzile staţiunii musteau de oameni ieşiţi la plimbare, care aleseseră să respire aerul primenit al primăverii în schimbul unei băi în piscina hotelului sau în ştrandul cu apă geotermală, aflat la vreo două sute de metri de complex. Prin copacii şi arbuştii, de pe tot teritoriul localităţii, vedeai ici-colo snuruleţe alb-roşii de mărţişoare, înodate pe crenguţe. Presupun că e vorba de o tradiţie locală de mărţişor.

Am plecat la capătul celor trei zile de relaxare, cu părerea de rău pe care am smţit-o de fiecare dată, bucuroşi în egală măsură că am făcut din nou o alegere bună. Gazdele noastre din Bulgaria nu ne-au dezamăgit nici acum şi cu siguranţă ne vom revedea. De Anul Nou sau de Paşte, ori poate şi cu o ocazie, şi cu cealaltă. Ne-am luat la revedere şi le-am mulţumit pentru că ne-au oferit iarăşi momente frumoase şi amintiri de împărtăşit.

La întoarcere am luat-o, evident, ca într-un ritual, prin Balcic. Încă o vizită la palat, încă nişte imagini întipărite în minte. Grădina botanică este minunată şi nu poate fi zugrăvită în albul hărtiei şi negrul fontului. Acel loc trebuie văzut măcar o dată în viaţă. Chiar şi doar pentru a ne aduce aminte de Regina Maria, acea femeie extraordinară, despre care nu toţi ştiu cât şi-a iubit ţara şi cât de multe a făcut pentru ea.

În final, nu pot spune altceva decât Blagodaria Bulgaria!

---

VIZUALIZĂRI: 3121 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI