Un weekend prelungit la Nesebăr în iulie 2009

TIPĂREȘTE

Trei motive m-au determinat să aleg această destinație, la mijlocul lui iulie, 2009: un weekend prelungit, amintirea poveștii pline de romantism a unei săptămâni petrecute acolo, cu numai două luni în urmă, de către doi buni prieteni care își aniversaseră mariajul și, nu în ultimă instanță, oferta irezistibilă din partea hotelului la care fuseseră cazați aceia.

Căci Nesebăr este, până la urmă, păstrând proporțiile, o Sighișoară insulară. Mă refer la orașul vechi, cel de pe (pen) insulă, considerat a fi unul dintre cele mai vechi din Europa. Doar fotografiile aeriene de pe internet au fost suficiente ca să mă facă nerăbdător să pornesc la drum.

Care drum, în vara lui 2009, a avut surprizele lui. Primul contact cu partea bulgărească (ce m-a determinat să ocolesc această țară până de curând) a fost unul neplăcut, în vama de la Ruse, cu niște oficiali nesuferiți, care nu vroiau să dea rest la 10 euro, pentru vignetă, dar nici să ofere vreo indicație de unde altundeva aș putea să îmi procur timbrul cu pricina (bine, este vina mea, obișnuit cu simplitatea plății diverselor taxe de drum pe aiurea, ba chiar și în România acelor ani, când obținerea rovignetei căpăta dimensiunile unei aventuri, între ghișeele poștei și câteva stații de benzină privilegiate, că nu mi-am făcut temele și în această privință). Deși, privind retrospectiv, mă bucur că nu am cercetat prea mult informațiile care circulau pe net în epocă, deoarece, mai mult ca sigur, aș fi făcut atac de cord cu mult înainte de a ajunge la destinație. Pentru că anul acela, 2009, a abundat în știri terifiante despre bandele de bulgari care opreau mașinile cu români, răpeau ocupanții acestora, care se trezeau, câteva zile mai târziu, abandonați la marginea vreunei păduri și cu un rinichi lipsă... Ba chiar, după ce m-am întors, cineva s-a îngrozit la auzul traseului meu, începând să povestească din sursă sigură cum... Ok!

Pentru că, într-adevăr, GPS-ul m-a scos de pe șoseaua care leagă Ruse de Varna, după Razgrad, spre Șumen și m-a dus strict prin munți, pe drumuri înguste, prin sate pustii, din care, uneori, de la vreun birt central, mă priveau, mirați să vadă o mașină cu număr străin, localnicii. Fără să am habar de amenințările care mă pândeau, m-am bucurat de libertatea deplină pe șosea, fiind, practic, singurul care mergeam pe acolo și de frumusețea peisajelor montane (la un moment dat am trecut pe lângă niște grote pline cu turiști, făcându-mi promisiunea, încă neonorată, să mă întorc acolo). Ba chiar calitatea asfaltului mi s-a părut în regulă, mai ales că auzisem destule aspecte negative despre aceasta.

Totul bun și frumos, până când, la ieșirea din munți, pe malul deja vizibil al mării, GPS-ul a rămas fără semnal și nici că a mai dat vreun semn de bunăvoință. Așadar, fără hartă, m-am lăsat la voia întîmplării, pentru că nici indicatoare rutiere nu existau în dreptul celor două intersecții care coborau din munte spre mare. Oricum, Sunny Beach nu putea fi departe, poate chiar fâșia de hoteluri care lucea în soare, așa că am purces la vale, pe lângă vile în diferite stadii de construcție (criza era încă departe).

Am căutat, apoi, intrarea spre (pen) insulă. Știam că se face pe un istm pe care era construită șoseaua și, ca punct de reper, aveam moara de vânt. Nu a fost greu să descopăr drumul și, după ce am pătruns pe (pen) insulă, chiar că am intrat în altă lume. Parcările sunt două, de-o parte și de alta a istmului, cu plată, dar sigure. Problema e că orășelul se ridică peste deal, iar accesul mașinilor este permis doar localnicilor.

Hotelul Kirios se află în partea cea mai înaltă, pe latura de nord-est a (pen) insulei, așa că, după ce am dialogat în limbajul mâinilor cu fata de la recepție, care cred că nici bulgara nu o stăpânea prea bine, am reușit să contactez telefonic proprietarul. Bine, acum surpriza avea să fie și mai mare când am aflat că, din două camere rezervate (cu aer condiționat, vedere la terasă – căci hotelul este cochet, cu aspect medieval, măcar în curte), una era încă ocupată... Dar nici o problemă, ne oferea el, proprietarul, o cameră în casa de lîngă hotel, la același preț. Bun așa, camera cu pricina fiind mai mare, fără aer condiționat, dar suficient de răcoroasă, fiind situată undeva, peste nivelul caselor din preajmă. Ca să nu facem tărăboi, el, proprietarul, a coborât cu mașina în parcare și ne-a cărat bagajele până la hotel (ceea ce nu s-a mai întâmplat la plecare).

Dar acest inconvenient a fost trecut ușor cu vederea, deoarece Nesbăr-ul de pe (pen) insulă este fabulos. Nu seamănă cu nimic balcanic, mai degrabă cu un orășel mediteranean, cu străzi înguste și case din piatră, foarte apropiate, cu cel mult două nivele. Acoperișurile roșii, înclinate, amintesc doar de latitudinea mai ridicată a orașului, care mai aduce zăpezi în anotimpul rece. Casele sunt așezate în trepte și coboară, într-un terasament alb, spre țărm, către portul vechi. De jur împrejurul (pen) insulei, de la zidul cetății până înapoi, la portul nou, a fost construită o promenadă, care permite călătorului să se desfete fie cu imaginea munților de peste golf, fie cu marea liberă dinspre răsărit sau cu luminile ce se aprind în noapte spre sud, la Burgas, deasupra căruia, în răstimpuri, mai zboară câte un avion ticsit cu turiști. Ba chiar, să se bucure de liniștea vag tulburată de chiotele care umplu plajele departe, la Sunny Beach.

Plajă, aici, în Nesebăr-ul vechi nu există, dar, spre răsărit, se poate sta la soare și chiar intra în mare. Ciudată, Marea Neagră, aici, la sud de litoralul atât de binecunoscut... Mai caldă, colorată diferit și cu stânci moi, adevărate canioane subacvatice, de deasupra cărora, într-un zbor nefiresc, ai ocazia să urmărești, dindărătul sticlei ochelarilor de scufundător, o lume bizară de pești, cu reguli stricte și paznici care te privesc, la rândul lor, circumspect, gata oricând să dea alarma dacă te aventurezi dincolo de o graniță invizibilă. Iar scena nu putea fi completă, fără imaginea grotescă a crabului uriaș care pândea, prins, cu capul în jos, de o stîncă, forfoteala peștilor din orașul subacvatic.

Casele dinspre portul vechi sunt adevărate muzee locuite, ca, de altfel, întregul orășel, plin de viață, turiști și tarabe cu tot felul de mărunțișuri. Restaurante se întind de la țărmul mării, spre interior, pe unde nu te aștepți, cu o diversă ofertă de mâncăruri, de la conservatorii cartofi prăjiți cu șnițel la sofisticate aranjamente din fructe de mare, ba chiar și un local cu specific cehesc, aici, în plină cetate bizantină (ale cărei ruine se mai întrezăresc pe alocuri și la poalele cărora se desfășura un spectacol de folclor în zilele vizitei mele). Iar abundența acestor locașe pentru hrana trupului a făcut, grație legilor nescrise ale concurenței, ca prețurile și, mai ales serviabilitatea personalului să atingă cote deosebite (în jos, la prețuri, în sus, la amabilitate).

Am lăsat în urmă Nesebăr-ul vechi, după trei zile pline în care nu am întrezărit nici o urmă de plictiseală (deși, la un moment dat, mă întrebasem ce o să fac atât timp pe o (pen) insulă atât de mică) cu regretul de a nu fi stat mai mult, pentru o odihnă binemeritată, căci pentru asta pare a fi fost construit, nu pentru apărarea celor de demult. Și nici că mi-au mai priit vizitele fugare pe la Nisipurile de Aur (care mi s-au părut ca o plajă din Mamaia, mai liniștită) sau Albena, de al cărei aspect pseudo-comunist am fugit cât am putut mai repede. Tristețea mi-a fost atenuată, atunci, de masa pe care am luat-o, la întoarcerere, la un alt local de suflet, ”La fără un sfert”, din 2 Mai...

Am rămas, poate, cu regretul de a nu fi vizitat din nou, primăvara asta, Nesebăr-ul, pentru că am ales o altă cale, dar timpul încă nu este pierdut.

---

VIZUALIZĂRI: 2170 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI