Litoralul bulgăresc între flici-flici şi sublim

TIPĂREȘTE

Litoralul bulgăresc... of cât m-am ferit să ajung acolo. Nu că aş fi niscaiva naţionalistă, noooooo – departe de mine asta - dar ideea de resort cu ‘enşpe mii de camere cu furnicar pe plajă si brăţări de identificare mă făcea să mi se ridice părul pe ceafă. Şi totuşi, vreau şi eu să văd câte ceva pe acolo. Să mă cazez la noi undeva aproape de Vamă şi să fac dus-întors Bulgaria mi se părea cea mai mare prostie şi risipă de timp, bani, benzină şi alte cele. Dar lasă, până ajung eu în Bulgaria mai curge multă apă pe Dâmboviţa, mi-am zis prin luna iunie a anului în curs...

Luna iulie... pffff, avem un weekend prelungit liber pe la jumate, adică de vineri până luni. Uraaaaaa!!! Şi ce facem? “Sora mea, vedem şi noi totuşi Balcicul şi Capul Kaliakra anu ăsta? Sau iar te dai la fund că te sufoci în resorturi, fiţe şi figuri ce-ai şi tu-n cap... ? ”, îmi susură în urechi vocea conştiinţei. “Facem, frate, da’ lasă-mă să caut io cazare că înnebunesc dacă iar mă duci unde şi-a-nţărcat dracu’ copiii! ”… Aceasta fiind discuţia cu jumătatea-mi am purces la căutat cazare şi stabilit obiective pentru trei zile în zona de nord a litoralului bulgăresc. După vreo două zile de sondări aveam cazarea rezervată la Hotel Karvuna în Topola la un preţ de 108 euro/2 persoane/3 nopţi – cazare cu demipensiune şi obiective de atins: Ezerets (Wild Duck - obligatoriu), Balcic, Ferma de midii Dalboka şi Capul Kaliakra. Între astea, timp suficient de plajă, băute (am plecat cu încă un cuplu de nebuni ca şi noi), suveniruri şi delicii culinare specific bulgăreşti.

Ezerets şi al său inegalabil Wild Duck

Ehhhh, dragii mei, aici cei la regim ar trebui să sară peste acest capitol... La vreo 20 şi ceva de km de graniţă, bine ascunsă privirilor neiniţiaţilor, se află comoara culinară a Bulgariei. Afirm asta cu tărie în condiţiile în care am mâncat ceva la viaţa mea pe la vecinii de la sud de Dunăre, inclusiv la Shtaslivetsa din Veliko Tarnovo. Acest loc, Wild Duck, ne-a fost dezvăluit acum vreo doi ani de către nişte prieteni din Mangalia. Ne-au dus într-o seară de septembrie pe nişte coclauri cu buruieni până în faţa acestui local deasupra căruia tronează în toată măreţia ei o... RAŢĂ... “Wow, o raţă! Wtf o fi în capul ăstora de ne-au adus aici? ”, comentam între noi ca babele. În fine, am intrat, ne-am aşezat, am comandat, am mâncat şi de atunci... orice vizită pe litoral este încununată măcar o dată cu o vizită la Wild Duck. Astfel, cu ocazia mini-vacanţei noastre, am ajuns pentru a şaptea oară la draga Răţuşcă.

De cum intri pe uşă chelnerii “te miros” şi îţi aduc imediat meniul în română. Ce naiba, doar toată lumea bună a Mangaliei mănâncă acolo. Aici îşi serbează onomastici şi aniversări şi nu m-aş mira dacă în scurt timp nu vor începe şi nunţile româneşti. În weekend au chelneri care vorbesc româna iar de plătit, poţi plăti cum vrei: leva, lei sau euro (forinţi şi coroane ceheşti n-am încercat). Îmi aduc aminte că acum vreun an am plătit în leva combinat cu euro, iar acum doi ani în leva combinat cu lei. Sunt foarte deschişi în ceea ce priveşte moneda, numai să le plăteşti :))

Ce să vă spun... caşcaval pe placă cu miere şi nuci, brânză în acelaşi fel; pulpe de pui sau cotlet de porc în sos de brânză albastră cu aromă de scorţişoară şi garnitură de orez, cartofii bucătarului (o specialitate din cartofi cu brânză, smântână, caşcaval totul gătit într-o clătită), midii a la Ezerets, creveţi pane, salată de vinete, omletă de struţ, saci, mâncărurile lor tradiţionale şi pâinea... pffff acele pite cu brânză, caşcaval, usturoi, susan şi câte şi mai câte. Deja îmi plouă în gură pe măsură ce scriu. Peste două zile plecăm cu copiii la Eforie. Să nu cumva să uit să le iau paşapoartele!!!

Localul are şi parte înăuntru şi terasă iar anul ăsta am observat că au mai deschis o zonă unde închiriază camere şi care are şi o piscină. Poate o fi fost mai demult, dar eu acum am observat... În spate are amenajate cuşti cu păsări, de la găini, raţe şi bibilici până la struţi. Există loc de joacă pentru copii şi în weekend muzică live în cadrul căreia se cântă hituri internaţionale chiar dacă cu accent bulgăresc.

Prietenii noştri, care au mers pentru prima oară la Wild Duck, au decretat sus şi tare: “Mânca-ţi-aş, ce mâncare au ăştia aici!!! ”

Ca şi costuri, niciodată nu am plătit mai mult de 60 leva amândoi chiar când ne-am bestializat. Adică atunci când au fost ochii mai mari decât gura şi burta la un loc. Nu e un local ieftin comparativ cu preţurile la care poţi mânca în Bulgaria, dar felurile de acolo merită măcar o dată. Părerea mea, cu care de altfel sunt de acord…

În privinţa localizării, cum ai trecut de indicatorul care te avertizează că ai intrat în Ezerets, încetineşti şi eşti atent să nu ratezi prima intersecţie. Aici anul trecut şi acum doi ani era amplasat un indicator cu un desen cu o raţă, anul ăsta nu l-am mai văzut. La intersecţie faci stânga şi mergi pe un drum prost vreo 200 de metri până vezi pe partea dreaptă indicatorul cu raţa care îţi arată s-o iei la stânga. Faci stânga şi mai mergi vreo 1-200 de metri până vezi pe partea dreaptă restaurantul iar pe stânga o parcare improvizată care e mereu ocupată cu maşini de România sau din acelea cu numere cu TX, adică tot România… De acolo, poftă bună şi colebilul la-ndemână!

Marea la bulgari face flici-flici...

…în traducere – plaja din Topola.

Am ajuns la hotel noaptea pe la 22.30. Am fost întrebaţi dacă nu vrem să servim cina. De unde atâta cină, că noi veneam direct de la Wild Duck? Fără cină, vrem cazare şi apoi plimbarea pe plajă. Măi şi ne lăsăm bagajele în cameră şi tuleo pe plajă pentru romantism nocturn. Fac o paranteză pentru a vă spune că marea mea plăcere în timpul vacanţelor pe litoral, oricare ar fi ăla, e să ascult valurile noaptea cum se sparg de ţărm. Le-am ascultat peste tot pe unde am fost dar ca la Marea Neagră nu mi-au plăcut niciunele... Vvvvvuuummmm-vvvvuuuummmm!

Deci... suntem la Marea Neagră, hai să ascultăm valurile! Şi ajungem pe plaja din faţa hotelului. Pffff, noroc că era luminată zona că altfel ne opream în apă. Noi ne aşteptam să auzim vvvvuuuummmm, vvvvuuuummmm. Când colo flici, ... flici, pauză. Apoi iar... flici, ... flici, pauză. Bă, tu faci mişto de mine? Unde-i vuietul ăla al valurilor pe care îl iubesc eu atât de mult? Flici-flici-flici, îmi răspundea marea bulgărească.

“Băăăă, aici e golf! ”, spuseră prietenii. „Lasă aşteptăm până dimineaţă şi mergem mai încolo unde e plaja aia mare publică. Ăsta e golfuleţul de la Royal Bay. ” Ce să aşteptăm, mergem acum! Şi am mers. Ajunşi pe plaja mare ne-am îndreptat înspre apă şi ne-am aşezat pe şezlongurile umede din primul rând. Flici-flici-fleoşc... pauză... flici-flici-fleoşc... pauză. Taci tu că aici face şi fleoşc!

A doua zi pe lumină am plecat să inspectăm zona. Am mai coborât o dată pe plaja de la Royal Bay apoi ne-am dus până la cea mare. Acolo zona publică unde îţi poţi pune prosopul pe nisip este undeva în spatele rândurilor de umbreluţe şi şezlonguri care se plătesc. 25 de leva 2 şezlonguri şi o umbreluţă. Aglomeraţie de nedescris plus muzică nashpa de la barul de acolo. Drept pentru care am făcut plajă la o piscină puţin mai încolo unde ne-a costat 5 leva de persoană pe zi şi puteai să vii şi să pleci ori de câte ori doreai. În plus se vedea şi marea iar aglomeraţie... nu eram decât noi patru... : P

Balcicul nostru, Balcicul lor...

Multă cerneală virtuală a curs pe AFA despre acest obiectiv turistic. Are chiar secţiune separată. Aşa cum aţi văzut însă, nu suport să-mi sparg review-urile (am şi eu păsărelele mele pe creier…) deci, nici de data asta n-o voi face. Un alt motiv pentru care nu tratez separat subiectul este că nu am ce să spun mai mult decât au spus alţii înaintea mea. Am plecat în acest weekend prelungit în primul rând pentru Balcic şi asta spune multe. Dar nici un review nu m-a pregătit pentru impactul emoţional pe care l-a avut asupra mea trecerea prin arcul de la intrare. Au rămas în urmă şi tarabele de pe drum şi forfota şi timpul s-a oprit în loc. Ne-am plimbat prin grădina botanică, am vizitat Cuibul Liniştit, am trecut pe lângă mormântul unde a fost depusă inima reginei, am văzut capela, cascada şi tot ce mai era. Apoi ne-am oprit. Am privit în depărtare de pe terasa vilei şi am încercat să ne imaginăm priveliştea care se desfăşura în faţa ochilor in timpul Majestăţii Sale. Fără forfotă, fără maşini, fără umbreluţe, fără taverne. Doar Cuibul, piatra, grădinile şi marea. Sublim!

Nu voi zăbovi mai mult asupra acestui subiect deoarece cuvintele mi se par de prisos. Voi trece la lucruri mai practice.

Am ajuns cu maşina venind dinspre Topola. Am urmat indicatoarele de pe drum până am ajuns aproape de intrarea de sus a domeniului. Am tras maşina în parcarea cu plată unde ni s-a dat un tichet de parcare şi ni s-a zis că la prezentarea tichetului aveam 10% reducere dacă serveam masa la Taverna Ariciu şi dacă la întoarcere prezentam nota de plată de la amintita tavernă aveam 30% reducere la parcare. Foarte tare! Nu ştiu cât ne-a încântat reducerea, dar a lua masa la Taverna Ariciu era de neratat. Am fost, am vizitat şi la întoarcere, fiind deja ora prânzului, ne-am prezentat la intrarea în tavernă. Am fost poftiţi la masă, nu s-au adus meniurile, iar chelnerul ne-a lăsat câteva minute să ne decidem. Eeeeee şi aici mare atenţie!

Felurile de mâncare din meniu sunt pentru o persoană sau pentru două. Este uşor de verificat deoarece sunt afişate gramajele pentru fiecare fel în parte. Buuun, ne-am ales, am chemat chelnerul şi, pentru a evita orice confuzie chiar dacă el vorbea română binişor, în timp ce comandam îi arătam pe meniu cu degetul felul de mâncare şi poziţia specificând clar de fiecare dată “pentru o persoană”. Ne-a adus supa, salatele sau ce mai comandase fiecare şi când a fost vorba de felul principal ne-am trezit cu două tăvi de saci IMENSE. Deci, la felul principal primisem două porţii normale şi două enorme. În primul moment am rămas blocaţi. Adică ştiam că porţiile la bulgari sunt mari, dar totuşi... Mai ales că celelalte două erau ok ca şi dimensiune.

Ca să ne lămurim am chemat din nou chelnerul întrebându-l dacă cele două imensităţi sunt pentru o persoană. Brusc s-a făcut negru la faţă şi a uitat limba română. Dacă până atunci glumise şi fusese deosebit de volubil, se transformase complet la auzul întrebării ”Astea sigur sunt de o persoană? ”. A început să gesticuleze cu meniul în mână spunând că noi asta am comandat că e o porţie dar pentru două persoane, că noi aşa i-am spus şi câte şi mai câte ne îndruga acolo. Degeaba îi explicam că nu e logic ce spune că el îi dădea înainte că nu că noi asta am cerut. Până la un moment dat când prietenul nostru i-a spus categoric “Fii atent că noi plătim doar pentru o persoană porţiile astea, nu pentru două! Asta ca să fie clar. Dacă nu-ţi convine, ia-le şi pleacă şi nu mai plătim nimic! ”. Adevărul e că nici nu ne atinsesem de ele. La fel de brusc cum uitase şi-a adus aminte limba română. Şi-a ridicat braţele deasupra capului şi cu un gest de lehamite ne-a zis “Mâncaţi cât vreţi plătiţi o persoană! ”. Şi dus a fost. Nu ne-a mai băgat în seamă, chiar dacă aveam paharele goale, până când i-am făcut semn să ne aducă nota de plată. A adus-o, am verificat dacă ne trecuse într-adevăr la o persoană porţiile respective, i-am lăsat banii şi am plecat. Despre ce am mâncat acolo nu ştiu ce să vă spun. Mi-aduc aminte că a fost foarte bună supa, au fost bune şi salatele, însă după discuţie am înghiţit numai cu noduri şi nu pot să spun dacă a fost ceva bun. Mie nu mi-a mai plăcut nimic.

Asta a fost experienţa noastră cu Taverna Ariciu. Degeaba am fost noi amuzaţi şi încântaţi de ideea de a mânca “la Ariciu”. Corb la corb nu scoate ochii nu se aplică, se pare, şi în cazul aricilor. Aşa că Taverna Ariciu a vrut să înţepe @ariciu şi pe prietenii săi. Ruşinicăăăăă!!!

Midiile de la Dalboka

Un alt punct de atins în cadrul mini vacanţei a fost Ferma de midii Dalboka. Cu toate că aveam ceva emoţii pentru că citisem că la Dalboka se sparg maşini şi alte cele, ne-am luat inima-n dinţi şi am decis să ne încercăm norocul. Marele şi unicul @le_maitre nu ţinea neapărat să ajungă acolo deoarece îi repugnă total ideea de a consuma fructe de mare în orice formă şi de orice fel ar fi ele. Însă farmecul irezistibil al ariciului a cântărit greu în ecuaţia problemei. Asta şi promisiunea “hai mă, că sigur au şi altceva acolo în afară de midii…”.

…sau nu, s-a dovedit într-un final. Dar să o luăm cu începutul.

Într-o dimineaţă la micul dejun am avut prezenţa de spirit să o întrebăm pe proprietara hotelului unde stăteam cum ajungem la Ferma de midii Dalboka. “La Dalboka vreţi? Azi? Dar e duminică, aveţi voi rezervare? ” Normal că voiam şi normal că nu aveam rezervare. Văzând nedumerirea şi inocenţa din privirile noastre a început să râdă. “Dau eu telefon acuma, fac rezervare pentru voi! ”. În cinci minute s-a întors la noi: “Aveţi rezervare la ora doi. Când ajungeţi căutaţi Joru şi spuneţi că aveţi rezervare de la Karvuna hotel. ” Şi asta a fost tot.

La ora 13.30 am ajuns în capătul parcării. Am găsit un loc imediat, am golit maşina de tot ce aveam inclusiv din portbagaj şi am purces a coborî spre locul mult-visat. În timp ce coboram ne făceam calcule cum mama naibii o să urcăm panta aia înapoi cu burţile pline. Ne gândeam că mai bine coboram mai mult cu maşina şi căutam un loc mai aproape. Ne-am răzgândit însă imediat când am văzut cum se chinuiau unele maşini să urce acea pantă de parcă ele mâncaseră midii nu şoferii sau şoferiţele. Nu-i vorbă, că maşina cu care eram ar fi urcat fără probleme dar, puteam avea neşansa să dăm peste un astfel de specimen care să oprească maşina în pantă şi în spatele lui să se formeze cârd auto. Ba mai mult, la un moment dat am văzut o femeie care oprise în rampă, avea maşini în spate şi ea nu reuşea să ţină maşina să nu se ducă în spate la vale. Până la un moment dat când a tras frâna de mână s-a dat jos şi a trecut la volan un tip care era cu ea în maşină. Abia a reuşit şi el să pornească maşina. Deci, o lăsasem bine pe a noastră…

În fine am ajuns. Am intrat la restaurantul din partea dreaptă şi am întrebat la bar de Joru. A venit imediat un tip la vreo 40 de ani “aaaaaa, rezervare Karvuna! ”. Ne-a condus la o masă pe malul mării şi ne-a adus imediat meniurile în limba română. Inutil să vă spun că a mea jumătate a făcut ochii mari şi s-a luat cu mâinile de cap. Cred că numai pâinea era fără midii sau peşte în acel meniu. Până şi desertul era tot pe bază de midii adică midii cu mere sau ceva de genul ăsta… A venit repede Joru pentru a ne lua comanda. Bietul maestru nici măcar de cartofi prăjiţi nu a avut parte că nici din ăia nu aveau. Şi-a luat până la urmă o salată iar noi ceilalţi am început să ne bestializăm. Ce să vă spun… frigărui de midii, salată de midii, icre, midii cu caşcaval, midii în sos picant plus băutura şi pâinea. A venit foarte repede comanda faţă de ce ne aşteptam. Totul cald, proaspăt şi delicios. În timp ce ne băteam pe felurile de mâncare ne-a venit ideea: “Bă, dar dacă nu ne ajung banii? ”. Ne-am amintit însă că aveam banii de cazare la noi, aşa că puteam plăti cu ei şi apoi ne opream la un bancomat să mai scoatem nişte leve. Nota de plată… surpriză… 76 de leva cu totul. Adică mult mai puţin comparativ cu ce ne gândeam noi că ar fi. Am plătit repede, am mulţumit, iar Joru i-a transmis salutări Vaskăi, proprietara hotelului despre care vorbea foarte familiar. În mod sigur se cunoşteau.

Pentru cei care plănuiesc o vizită la Dalboka, trebuie să ştie că în weekend la orele de masă rezervarea este imperios necesară. Noi când am ajuns stăteau oameni pe margine aşteptând să se elibereze o masă. Ne-am simţit puţin aiurea când am trecut pe lângă ei şi ne-am aşezat direct la o masă, ba care mai era şi una dintre cele mai bine poziţionate din incintă. Când noi ne-am ridicat, unii dintre cei care aşteptau şi când ajunsesem noi tot nu găsiseră un loc. Deci… atenţie mare la rezervare. Nu cred însă că în extrasezon este o aşa mare problemă. Alt lucru notabil a fost prezenţa unei maşini de poliţie în zona parcării. Probabil că numeroasele sesizări au fost luate în seamă în cele din urmă.

Cap Kaliakra…

…sau locul delfinilor jucăuşi.

Capul Kaliakra este acel pinten pe harta litoralului bulgăresc unde se ajunge destul de simplu urmând indicatoarele din drumul principal. Intrarea în zonă se plăteşte, parcă 3 leva de persoană am dat, iar parcarea este gratuită. Când am ajuns primul gând a fost… bine că nu avem copiii cu noi. Vreau să vă spun că acea înălţime m-a făcut să mi se facă pielea de găină la gândul că la un moment dat luasem în calcul o vizită în acest loc cu piticii după noi. Bine că erau cuminţi acasă iar noi puteam să bucurăm în linişte de priveliştile incredibile care ni se desfăşurau în faţa ochilor. Nu am ce să spun mai mult decât au făcut-o alţii înaintea mea. Am făcut fotografii, ne-am plimbat printre ruine, am vizitat micul muzeu gratuit din incintă şi ne-am oprit la capelă din piatră din capăt. Din păcate însă, locul era înţesat de turişti aşa că nu am avut nici timp şi nici loc să ne bucurăm cu adevărat de măreţia locului în care ne aflam.

Mai trebuie spus că o mare parte din farmecul locului este ştirbit de prezenţa unităţii militare care îşi are locul chiar pe promontoriu, în centrul acestuia. Antenele şi gardurile parcă nu au ce căuta aici, unde marea şi stânca se contopesc atât de frumos. Civilizaţia însă şi-a pus amprenta, şi, chiar dacă nu ne place, trebuie să recunoaştem că din punct de vedere strategic, Capul Kaliakra este perfect pentru amplasarea unei unităţi militare.

Cu toate aceste prezenţe nedorite, peisajul este de nedescris în cuvinte. Înălţimea de la care ţi se deschide în faţa ochilor priveliştea este ameţitoare. Frumuseţea valurilor care se sparg în jos de stânci te duc cu gândul la sacrificiul celor 40 de fecioare care şi-au găsit sfârşitul în aceste ape. Monumentul închinat lor vorbeşte oamenilor despre dragoste, mândrie şi putere de sacrificiu. Câţi dintre noi, oamenii moderni, mai suntem capabili de aşa ceva?

Cu aparatul plin de fotografii şi cu sufletul poate puţin mai curat părăsim acest loc. În aceste ape am zărit de sus doi delfini care se jucau nestingheriţi făcând salturi spectaculoase. Dumnezeu şi natura au creat la Capul Kaliakra un peisaj parcă desprins dintr-o poveste. Bulgarii ştiu să valorifice ce este al lor. Contra unei sume modice te poţi bucura de privelişti incredibile şi, dacă mai în suflet o fărâmă de umanitate, este imposibil să nu te pună puţin pe gânduri legenda care înconjoară aceste locuri. Sfatul meu, mergeţi la Capul Kaliakra măcar o dată, încercaţi să faceţi abstracţie de ceilalţi turişti, respiraţi aerul pe care l-au respirat cei care au trăit în vremuri demult apuse, priviţi ceea ce natura a creat acolo şi încercaţi să opriţi pentru o clipă timpul în loc pentru a rămâne în suflet cu ceea ce aveţi în faţa ochilor. Credeţi-mă, fotografiile nu pot cuprinde întregul ansamblu. Şi cu asta gata, că deja am devenit prea filingoasă...

În concluzie, weekendul nostru prelungit a meritat cu prisosinţă fiecare bănuţ (poate mai puţin cei lăsaţi la Taverna Ariciu). Am văzut locuri frumoase la doi paşi de ţară, locuri de care este strâns legată istoria noastră. Îmi doresc ca pe viitor să vizitez şi Nessebar-ul despre care am citit că este deosebit de frumos. Anul ăsta însă cred că iese din calcul. Dar “never say never”. Cine ştie când mai prindem un weekend din ăsta şi ni se pune pata s-o mai tulim o tură scurtă pe undeva… Despre cazarea la Hotel Karvuna, poate în viitor…

Vă doresc vacanţe frumoase tuturor şi ţineţi cont că litoralul bulgăresc oferă mult mai mult decât all inclusive şi resorturi uriaşe!

---

VIZUALIZĂRI: 5410 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI