Urmare de aici…
Aşa cum am promis în postul anterior, revenim cu interviul acordat în exclusivitate de Jonathan Legg, realizatorul şi gazda emisiunii Road Less Traveled, difuzată de Discovery Channel. Astăzi… despre dilema care preocupă multă lume: cum e mai bine să călătoreşti? Singur sau cu prietenii? Deoarece există mulţi cititori şi chiar membrii AmFosAcolo care îşi pun această întrebare, am considerat că ar fi cazul să dezbatem subiectul şi să aflăm ce crede Jonathan despre aceasta.
AFA: Cum ai ajuns “călător profesionist”?
Jonathan: Acum mai bine de 10 ani, pe vremea când eram însoţitor de zbor, am cunoscut o colegă, aceasta era model şi m-a introdus în această lume a modellingului. Era însă în New York şi trebuia să stai tot timpul acolo, să dai probe, iar eu îmi doream mult să călătoresc. Aşa că am renunţat şi am continuat să călătoresc. Am cochetat o vreme şi cu actoria, dar nu era chiar ce-mi doream.
AFA: Călătoreşti cu adevărat mult. Avem useri AmFostAcolo care au o mare dilemă: Cum e mai bine? Singur sau însoţit de cineva cunoscut?
Jonathan: Eu călătoresc foarte mult singur.
Prima dată când am intrat în această lume a călătoriilor a fost când eram la colegiu şi am vrut să fac prima mea excursie internaţională. Atunci am făcut aceeaşi greşeală pe care o fac majoritatea oamenilor.
Am încercat să lucrez cu alţii la modul de: eu mă ocup de avion, tu vezi de rezervările la hotel…. etc. Şi nu a fost ok, fiecare aşteaptă după celălalt, nimeni nu face nimic, timpul trece şi tu pierzi ocazia. Deci, ceea ce am realizat atunci a fost că dacă iau problema în mâini e mult mai bine. Adică dacă spun prietenilor: “Hey, eu mă duc în România!”, este mult mai probabil ca ei să vină cu mine pentru că se gândesc. “A, oricum ăsta merge, cu sau fără noi, deci are rezolvată cazarea, avionul, etc, deci noi nu trebuie să mai facem nimic.”.
Dar totuşi trebuie să fii pregătit oricând ca nimeni să nu spună nimic şi tu să mergi de unul singur.
A merge de unul singur nu este în cele din urmă un lucru atât de rău. Da, ok, este super să poţi împărtăşi bucuria călătoriei cu prietenii. Adică hai s-o spunem pe-aia dreaptă, când te întorci acasă şi le spui prietenilor: “Măi, m-am căţărat pe acel vulcan în Indonezia, şi soarele se vedea apunând printre nori, aruncând ultimele raze…”, prietenii vor spune: ”Oh… ce frumos!!”, dar să fim serioşi, nu vor da doi bani, pentru că nu ştiu senzaţia, nu au fost acolo …
Pe de altă parte, dacă o faci împreună cu prietenii, împărţiţi atunci aceleaşi amintiri şi poţi spune: “Hey, îţi aminteşti când ne-am căţărat împreună pe acel vulcan…” şi atunci ai parte de alte reacţii, rezonezi cu ei… Asta este partea frumoasă atunci când călătoreşti cu prietenii. De fiecare dată când te vezi cu prietenul care te-a însoţit în călătorie vă amintiţi şi astfel faceţi ca momentul să dureze mai mult. De aceea şi facem fotografii. Încercăm să păstrăm momentul cât mai mult timp.
AFA: E clar, preferi să călătoreşti singur…
Jonathan: (râde) Da, e evident…
AFA: De ce?
Jonathan: Pentru că nu-mi place să fiu… izolat, să zicem. Atunci când nu călătoreşti singur, eşti cu prieteni să zicem, te afli într-o situaţie de izolare, eşti ca într-o… bulă (bubble). Ieşi, te duci la o cafenea, discutaţi între voi, nu simţi nevoia să te apropii de alte mese. Dar dacă eu călătoresc singur, stau singur la această masă, beau un ceai singur, şi dacă văd nişte oameni puţin mai încolo care se distrează este mult mai posibil să încerc să mă apropii de ei şi să intru în vorbă cu ei. Mă simt într-un fel obligat să fac asta pentru că am nevoie de socializare.
Un alt lucru bun în a călători singur este că eşti foarte flexibil. De exemplu stau aici singur apoi ies pe stradă să mă plimb, întâlnesc nişte oameni care spun: “Noi mergem cu toţii acum la plajă, să sărim în apă. Vrei să mergi cu noi?”. Şi eu spun: “Da, de ce nu…?”. Nu trebuie să mă consult cu nimeni, să-mi întreb prietenii dacă e ok… Pot să-mi schimb planurile când şi cum vreau (just like that…). Atunci când călătoreşti secretul este să fii flexibil.
Cele mai tari amintiri pe care le am din călătoriile mele sunt acelea când am ieşit “off the rail”. Când totul merge conform agendei, ai itinerariul stabilit: “Merg să văd Eiffel Tower, apoi merg la Louvre…”, şi bifezi, bifezi, bifezi, atunci nu ai parte de surprize şi, implicit, nu ai parte de amintiri care să dureze. Este doar aşa, ca să ştii că ai făcut-o: “Da, am făcut asta!!”, dar nu ai poveşti impresionante de spus în jurul mesei. Pe de altă parte, dacă ceva merge pe dos, te urci în autobuzul greşit, ajungi într-un orăşel, sătuc în afara Parisului, şi zici: “Fuck! Cum naiba mă întorc de aici???” şi începi să întrebi în stânga şi-n dreapta şi un fermier amabil îţi spune: “Lasă că te duc eu înapoi cu tractorul…” şi te urci în spate pe tractor şi el te duce înapoi în Paris, întotdeauna îţi vei aminti asta.
Deci eu îi încurajez pe telespectatorii emisiunii mele să caute ocazii ca să se abată de la itinerariul stabilit. Acest sfat îl dau şi cititorilor site-ului vostru, să caute întotdeauna să iasă “off the path“. Nu vor regreta şi vor avea amintiri pentru o viaţă.
[shareB]