Giethoorn, așa cum l-am văzut

TIPĂREȘTE

Despre drum

De la Delft la Giethoorn sunt aproximativ 180 de kilometri, pe șosea. De fapt, se iese pe A4, se ocolește Amsterdam, se intră pe A6, spre Almere, apoi, pe lângă Lelystad, tot înainte.

Căci în Olanda se construiește!

Iar buclele care se despart și se reîntâlnesc în jurul orașelor, așa numitele Ring-uri, sunt ceva de domeniul sci-fi; nici măcar peste Ocean nu am întâlnit asemenea panglici din beton și asfalt, de până și cel mai nou GPS se zăpăcește, iar inginerii de drumuri și poduri din România, cei care nu ridică autostrăzile mioritice, par minuscule efemeride în fața celor care au conceput acea rețea ce poate face să crape de invidie pe vajnicul drumar imperial roman, cel care, acum 2000 de ani, a stârnit patima infrastructurii în toate popoarele harnice ale Europei.

Pentru că, vorbind despre construcții și constructori... Spuneam că drumul trece prin Almere și Lelystad (iote, Franț, Orașul Lelii, aici, în Țările de Jos!), adică cele două localități de referință din Flevoland (nu Legoland), ba chiar ultima fiindu-i capitala. Așa, și ce-i cu această Landă ce poartă numele unui lac, Flevo, care umplea, în vremea romană, mlaștinile dinspre viitorul Zuidersee? Păi, simplu ca bună ziua. Sau, mai precis, goeden dag, căci despre olandezi este vorba. Adică, ce și-au zis aceștia, după una dintre inundațiile ce i-au lăsat fără resurse de hrană taman în 1916, adică în plin Război Mondial? Hai să dreneze mlaștinile și să scoată la iveală o suprafață uriașă de pământ agricol... Și uite așa a luat naștere cea mai nouă provincie neerlandeză, la baza așa numitelor Zuiderzeewerken, al căror artizan, Cornelis Lely, a dat, de altfel, numele capitalei...

Mergând cu mașina pe câmpia netedă ca în palmă, brăzdată ici colo de pâlcuri de pădure și case parcă rupte din povești, nici nu îți dai seama că te afli pe un fund de mare... Dar, ce, parcă oriunde, aiurea, în Olanda litorală, îți dai seama că te afli sub nivelul mării? Am văzut cartiere întregi de locuințe, infrastructura aferentă, lacuri, parcuri și alei la incredibilele elevații de minus cinci metri!

Și, după ce părăsești autostrada, pătrunzi în zona cu adevărat rurală, prin sate curate, peste poduri care se ridică, atunci când ți-e lumea mai dragă, de trebuie să aștepți, alături de alții, trecerea maiestuoasă a bărcilor, a micilor vaporașe sau a elegantelor iahturi.

Geytenhorn sau Satul Coarnelor de Capră

Că, la descălecatul pe aceste tărâmuri, oamenii au dat peste o grămadă de coarne de capră – aspect ce putea să îl facă să intre în bâțâială pe unul mai slab de înger – este oarecum de înțeles, ținând cont de desele inundații din epocile de demult, care se lăsau nu o dată cu prăpăd în agoniseala localnicilor. Dar că acei descălecători, pe la anul 1230, erau refugiați din zonele mediteraneene, asta pare straniu. Nu, adică nu ideea de refugiați, atât de contemporană nouă, opt secole mai târziu, dar faptul că aceia veneau din sudul Europei – tocmai la capătul celălalt, dar asta e o altă discuție – și vorbeau o limbă germanică! Probabil că goții ăia, pe care Jordanes îi considera geți și care au tot construit regate prin Italia... Oare cine să îi fi împins atât de departe? Ginghis Han și ale sale hoarde? Indiferent de cauze, iată că olandezii au în inima țării descendenți – chiar dacă de neam germanic – ai unor mediteraneeni pe care azi îi disprețuiesc, deși în fiecare vară le umplu camping-urile (deoarece hotelurile sunt prea scumpe pentru acești scoțieni ai Nordului). Dar istoria are felul ei de-a fi ironică...

Și, până să ajungă Veneția Olandei, Giethoorn a devenit paradisul minerilor, care au dezvoltat satul, de-a lungul veacurilor. Da, căci turba a fost cea care a atras aglomerarea umană, iar extragerea ei a dat naștere unor gropi ce s-au umplut, inevitabil, cu apă, devenind mici lacuri. Problema, evident, a fost a transportului, dar soluția a venit rapid și, pentru că timpul a fost răbdător cu ei, oamenii au săpat canale, au creat insule și au construit case pe aceste insule.

Giethoorn sau Veneția Nordului

Doar că timpurile se schimbă, sursele de energie așijderea (mai ales că moderna Olandă vrea să descurajeze bătrânele motoare Otto și Diesel prin înlocuirea lor cu foarte scumpele motoare electrice), iar Satul Coarnelor de Capră a evoluat și el, o dată cu limba... Cică, în epoca modernă, a fost făcut celebru de un cineast aborigen și de o comedie faimoasă (nu și pentru mine!). Indiferent cine sau ce l-a adus în atenția lumii, satul merită o vizită! Nu pe principiul „vedi Napoli e poi muori” – e adevărat, la Giethoorn nu e nici Mafia care ar putea transforma dictonul în realitate, dar pentru că ceea ce e frumos merită văzut măcar o dată în viață.

GPS-ul ne-a dus exact la destinație, pe Beulakerweg, acolo unde poți parca mașina gratuit, pentru a închiria o barcă cu motor electric. Tipul de la chei ne-a sfătuit să luăm două ore, ceea ce s-a dovedit insuficient, după cum se va vedea... Oricum, ne-am îmbarcat, am dedus cum funcționează mica noastră navă și am pornit într-o aventură acvatică. Dacă la început canalul ne-a purtat pe lângă multe alte ambarcațiuni, pe lângă aleea pietonală și casa de căsătorii, la prima intersecție – apropo, sunt reguli clare de circulație și semne care au echivalent în semnele cunoscute oricărui șofer – am pășit – sau, să spun, am glisat – într-o lume de poveste. Chiar așa cred că ar fi arătat satele din basmele fraților Grimm (cei interziși în stupidul început de secol XXI pentru, chipurile, proasta educație pe care o dau copiilor, de parcă programele necenzurate de la televizor sau goana prostească după Pokemoni ar fi mai educative), poate, mai puțin decorul lacustru. Viteza de croazieră a bărcii nu este una cu care să te mândrești, așa că poți admira, de la nivelul zero (sau minus, dar ce importanță mai are?), casele din piatră, cu acoperișul de stuf, cu peluza verde și ambarcațiunile de promenadă amarate în locașuri bine stabilite. Adeseori treci pe sub poduri din lemn, care schimbă malul aleii pietonale, pe care observi, tot mai aglomerat, turiști vorbăreți. Pentru că multe dintre casele ce – spune ghidul – au două sute de ani, pot fi închiriate în regim de pensiune. De vis! Iar altele sunt restaurante în toată regula.

Canalul te poartă mereu înainte, până când, în dreptul morii fără palete – reper marcat pe hartă – îl părăsești, spre lac. Aici, decorul se schimbă brusc, într-unul de intrare în deltă. Șirul monoton al bărcilor diverge dintr-o dată în lărgimea lacului, pe malurile căruia se deschid alte și alte canale. Pe unul apare un camping – aveam să-l străbatem mai târziu – în față, pe o insulă, descinde o tabără de copii, iar animatorii, îmbrăcați haios, îi îndeamnă să descopere cabana mică în care vor sta; iar ceva mai încolo, protejați de un gard din scânduri, unii se scăldau în apă (nu v-am spus? A fost caniculă în Olanda, cu temperaturi de 32 de grade la umbră, ceea ce s-a dovedit prilej de bucurie pentru localnici, neobișnuiți cu un asemenea răsfăț). Poate de aceea, de pe un alt canal, s-a ivit o barcă lunguiață, plină cu niște containere colorate... Da, nu era o iluzie, cei doi tineri chiar vindeau înghețată! Iar cireașa de pe tort, pluta, ivită din senin, a lui Hucklebery Finn, cu negrul Jim cu tot...

Furați de atâtea detalii, am ratat traversarea lacului în diagonală, așa cum era indicat pe hartă, cu pixul și, la coada unui vaporaș plin cu turiști care ne făceau cu mâna – și noi lor – am revenit în sat. Când ne-am dat seama, am cotit pe primul canal, cel cu rulotele de camping și casele din copaci – bucuria copiilor – doar pentru a regăsi lacul. Ocolul ne-a costat zece minute... Uneori, zece minute contează!

Am reluat traseul, pe canalul marcat pe hartă și, din nou, peisajul s-a schimbat brusc. Parcă s-a închis o cortină în spate și civilizația a dispărut. Ne-am trezit în plin relief de deltă, înecați în stuf, nuferi și bâtlani... Oare am traversat un portal? Oare am făcut bine că am părăsit siguranța satului și a aglomerației? Oare nu cumva destinul ne-a oferit o șansă, atunci când ne-am întors, din greșeală, în sat și ar fi trebuit să rămânem acolo?

În timp ce barca torcea lin pe apă, mă gândeam, tăcut, la toate astea. La un moment dat, canalul a fost împărțit în două benzi cu niște pari de lemn și a reapărut aleea de-a lungul malurilor. Ba, din loc în loc, bicicliști și chiar grupuri la picnic. Dar timpul curgea, inexorabil, spre termenul limită la care trebuia adusă barca la chei, iar satul nu numai că nu se zărea, dar, după punctele cardinale, canalul părea că se îndreaptă exact în direcția opusă... Cum nu aveam altceva de făcut, am lăsat barca să lunece mai departe și, într-un târziu, am găsit intrarea în sat, dar mult departe de punctul terminus al călătoriei. Nu-i vorbă, și partea aceasta de sat era plină de farmec, mai ales că, la ora aceasta înaintată a amiezii, toate restaurantele de pe maluri erau pline. Și de aici a început calvarul... Adică ambuteiajul. Da, mai rău ca pe DN1 la ceas de weekend... Mai mult, un vaporaș, din cele ce fac turul pentru leneși, s-a pus perpendicular pe canal, din Dumnezeu știe ce motiv, așa că toată circulația s-a blocat. Că s-a blocat, nu a fost mare bai, dar că, apoi, olandezi, chinezi și alte nații au început să se înghesuie, să se amestece, să se lovească cu prova la pupă și invers, într-o cursă nebună de a trece primii pe sub podurile care îngustau canalul, a fost o cu totul altă poveste!

Mă rog, într-o aventură demnă de pana lui Jerome, cel care a navigat cu încă doi într-o altă barcă, plus un câine, am ajuns la debarcaderul de unde, cu aproape trei ore înainte, plecasem, mândri și plini de voie bună. Nu-i vorbă, voia bună nu s-a dus, chiar dacă, deși proprietarii bărcilor erau la curent cu acel carambol provocat de vaporaș, tot ne-au cerut obolul datorat întârzierii. Oricum, probabil, cele zece minute cauzate de rătăcirea de mai devreme au fost de vină, căci, altminteri, am fi ajuns în sat înaintea vaporașului cu pricina...

Fără concluzie

Mă bucur că am reușit, în cele din urmă, să ajungem la Giethoorn. Și este un efort pe care, alăturându-mă clubului celor care au fost acolo, îl recomand.

---

VIZUALIZĂRI: 3551 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI