Drumul peșterilor (I)

TIPĂREȘTE

Un concurs lansat de un important (și favorit al meu) post de radio, cu ocazia ediției românești a unei cunoscute cărți de călătorii, mi-a atras atenția într-o seară anodină a sfârșitului de iarnă 2012 (da, acea iarnă târzie care ne-a îngropat până și speranța unei primăveri însorite în metri buni de omăt). Am trimis povestea uneia dintre excursiile mele favorite, cu o zi înainte de termenul limită. Iar mirarea a fost și mai mare când, într-o seară de vineri, am răspuns, agasat și în ultima clipă, la telefonul pe care încercam să nu îl bag în seamă, în acel început de weekend. Și care telefon, prin vocea de la capătul celălalt, mă anunța că sunt în direct...

Iar rezultatul acelei transmisiuni în eter a fost expediția de mai jos...

O expediție într-un ținut ordonat și romantic, totodată, plin de istorie și de oameni mândri, cu conștiința apartenenței la un imperiu care a ridicat și a prăbușit lumi. În ținutul acela încărcat de păduri și munți unde copiii căpitanului von Trapp își descopereau talentul, alături de frumoasa lor doică. În Austria profundă, la doi pași de orașul lui Mozart și, simetric, lângă localitatea ridicată pe locul unuia dintre leagănele umanității moderne, Hallstatt.

În micul sat Radstadt, de la geamul cochetului hotel Stegerbräu, cu ziduri viu colorate în galben și cu flori vesele la ferestre, am gândit un traseu care să îmi acopere petele albe rămase pe harta unei alte excursii în zonă, cu doi ani în urmă. Doar că, în Austria muntoasă, plouă. Așadar, cu site-ul care prognoza vremea în față (este o recomandare pentru toți cei dornici de incursiuni în teritoriu), am stabilit, pe zile, etapele descoperirii.

Astfel, dis de dimineață, am pornit spre Hallstatt, pe un drum întortocheat de munte care avea multe porțiuni în lucru. Dar peisajul fantastic, satele întâlnite în cale și, nu în ultimul rând, curățenia, chiar în zonele unde utilajele grele mușcau din sol, au făcut ca dificultățile inerente unui astfel de traseu să treacă în planul al doilea. Și, pe nesimțite, Hallstätter See m-a găsit, pe partea stângă a șoselei. Este interesantă senzația stranie pe care am trăit-o, știind că acolo, aiurea, oameni duri au pus bazele unei civilizații, cu milenii în urmă, atât de demult, încât istoria abia le cuprinde povestea. Aveam impresia că, pretutindeni, pe versanți, prin crăpăturile adânci din stânci, mă privesc ochii curioși ai acelora, care strângeau în mâini aspre topoarele din noul lor metal, fierul, uimiți de turnura pe care a luat-o lumea.

Cu toate acestea, după tunelul ce marchează intrarea în oraș, l-am traversat, la pas, doar pentru a-l studia și a-i promite o vizită într-un viitor oarecare, deoarece punctul terminus al călătoriei a fost satul Obertraun, de la poalele masivului Dachstein. Unde se ajunge dacă părăsești drumul care te duce, dincolo de Hallstatt, pe malul lacului, pe o stradă care face un unghi drept, spre dreapta, într-o intersecție marcată de scheletul artistic al unei telecabine.

Iar la capătul ei se deschide o parcare uriașă. Pentru că mașina, până acolo ajunge... Iar coada de la casa de bilete înaintează cu iuțeală, ca peste tot, aici și, curând intri în posesia tichetului care îți permite, în funcție de prețul plătit, accesul la una, două sau toate cele trei minunății: Peștera Mamut, Peștera de Gheață și platforma numită Cinci Degete.

Prima etapă se face cu o telecabină, care urcă pe lângă panta abruptă, aproape vertical. La coborâre, te duci la un ghișeu unde ești îndrumat către peșteri, nu înainte de a ți se scrie pe bilet ora de intrare și numărul grupului, într-o ordine desăvârșită. Așadar, ieși din clădirea telecabinei și ajungi într-o depresiune marcată de o bifurcație de drumuri și niște căsuțe în care poți să admiri, într-un muzeu ad-hoc, istoria zonei, de la artefactele epocii de bronz, până la fotografiile care marchează deschiderea lanțului de peșteri pentru publicul larg.

Dar, toate acestea, pe fugă, deoarece trebuie să ajungi la timp pentru a intra în Peștera Mamut. Ca să ajungi la ea, trebuie să o cotești la dreapta, la bifurcație și să mergi, preț de vreo 20 de minute, pe o potecă ce îți oferă, când și când, priveliști de vis către Hallstätter See. Interesantă este ideea prin care se marchează distanța rămasă până la peșteră: din loc în loc sunt puse plăcuțe inscripționate cu perioadele istorice cunoscute, alături de imagini ale lumii de atunci. Știai că te apropii de peșteră, pe măsură ce epoca se apropia de cea în care a luat naștere peștera.

Intrarea în peșteră este marcată de cochilia stilizată a unei făpturi marine și de micul grup care se îmbracă cu haine de iarnă, deși afară este foarte cald. Iar ghidul, o tânără domnișoară cu codiță, ne explică faptul că înăuntru este frig, peștera, fiind puternic ventilată. Aflăm că tunelurile nesfârșite se întind de-a lungul unui parcurs subteran de peste 60 de kilometri, care sunt explorați încă dinainte de Primul Război Mondial și, din care, un kilometru este deschis publicului, pentru o plimbare de o oră.

Acestea fiind spuse, ușa de la intrare se închide în urma noastră și, de acum înainte, cale de întoarcere nu mai există. Micul nostru grup, strâns unit, pornește spre măruntaiele Pământului, precum, odinioară, Otto Lidenbrock, personajul lui Jules Verne. Dar ceea ce vedem înlătură angoasele și celor mai claustrofobi dintre noi.

Peștera este una uscată, fără gheață, cu încăperi uriașe, boltite de stalagmite și stalactite ce oferă, prin jocul inteligent de lumini, un spectacol de umbre inedit pe ecranele oferite de pereții netezi. Iar ora necesară turului trece incredibil de repede, de parcă timpul ar curge altfel aici, într-o relativitate pe care nici Einstein nu a prevăzut-o.

Pentru că ne trezim, atunci când nu ne așteptăm, la lumina zilei, încât, clipind speriați de năvala razelor ce atacă retina, abia am avut timp să răspundem zâmbetului inocent al tinerei domnișoare, care ne-a mulțumit pentru vizită, pentru a se îndrepta către noul grup ce se echipa de iarnă, la intrare...

Ne-am întors spre bifurcația de drumuri, parcă mai repede decât la venire, cu sufletul plin de imaginile de vis ale unei lumi atât de aproape și, totuși, cât de departe nouă.

Iar de la bifurcație, am purces înainte, către Peștera de Gheață. Intrarea se vedea de pe drum, dar, deși drumul nu a luat mai mult de un sfert de oră, diferența de nivel dintre clădirea telecabinei și intrarea în peșteră este destul de mare. Urcarea se face pe serpentine asfaltate, la fiecare cot al acestora, lacul Hallstatt oferindu-se privirii, ceea ce mai taie din creșterea accentuată a pulsului.

Peștera oferă o cu totul altă perspectivă. Destul de abrupt, traseul se face, uneori, prin tuneluri înguste, pe scări sau rampe din lemn. Aceeași tânără domnișoară, cu codiță, ne poartă printre coloane de gheață, cu irizații colorate superb puse în evidență printr-un inteligent joc de lumini. Acum, ce dacă am auzit guri cârcotașe spunând că stalactitele și stalagmitele din gheață sunt relativ noi și artificial întreținute... Până la urmă, gheața de aia este gheață, să se mai și topească! Iar faptul că acele formațiuni – de apă, până la urmă – îți păstrau stabilitatea de zeci sau sute de ani (și datorită ventilației care asigură evaporarea și, implicit, răcirea constantă a gheții) nu face decât să întărească bucuria pe care o simți în fața măreției naturii (și a omului, dacă acesta a știut să o ajute!)

La ieșirea din peșteră, câteva zeci de metri deasupra intrării, nu poți decât să te simți mai bogat sufletește și să te întrebi dacă nu cumva și oamenii aceia, de demult, în căutarea lor pentru minereul roșu, nu au trecut pe aici, astfel încât pașii tăi profani să fi acoperit sudoarea pașilor lor...

Pentru că am luat biletul care permite accesul complet în zonă, l-am bifat la urcarea în următoarea telecabină... Când am ajuns pe culme, în zare, deja se strângeau norii. Așa că am lăsat în urmă chiotele celor care se lăsau purtați de sanie pe micul ghețar care refuzase să se topească și am pornit la drum, către Cinci Degete (fără a ști exact despre ce este vorba). Poteca te poartă pe marginea muntelui, dar este foarte bine amenajată și sucombă în fața unei ciudate platforme metalice.

Dacă te uiți cu atenție, vezi, de fapt, că, deasupra unui hău de peste patru sute de metri (după cum este scris pe un panou), se întind cinci podețe, ca cinci degete. Dacă te țin nervii și pășești pe ele (podeaua este una de zale, prin care se vede abisul), ai senzația unică de zbor deasupra lacului Hallstatt și, de fapt, a întregii regiuni Salzkammergut. De fapt, nici nu ești departe de adevăr, atunci când observi parapantistul care își poartă plutirea peste hăul acela care îți dă fiori...

Imaginea este halucinantă, pur și simplu rămâi lipit de rețeaua metalică a platformei, de parcă un magnetism de neînțeles și-ar face simțită prezența și numai norii uriași care coboară peste prăpastie, înghițindu-l pe temerarul parapantist te determină, cu regret, să pleci.

Și, ca într-o întoarcere în timp, ajungi la nivelul peșterilor, apoi, după o scurtă așteptare la telecabină, înapoi, în parcare, unde, deja, stropii de ploaie au curățat mașinile...

---

VIZUALIZĂRI: 3622 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI