Nuanțe taiwaneze

TIPĂREȘTE

După consumarea momentului Fur Elise, mă las purtat de valurile trepidante ale mulțimii ce se îndreaptă spre faimosul cartier Wanhua, unde bucătăria veche, tradițională, concentrată pe specialități de rozătoare, insecte și reptile amestecate în supe și în melanjuri de orez condimentat, te atrage ca o ispită interzisă, care încă nu ți-a fost oferită pe tava meniurilor vieții. Deodată, mirosul inconfundabil de mahala, praf și mâncăruri prăjite în uleiuri arse, te izbește ca un zid greu de trecut. Mă opresc descumpănit și caut câteva puncte de reper în peisajul din ce în ce mai pestriț al străzii, unde Fur Elise nu se mai aude, oamenii au un aspect mai încruntat iar zâmbetul nu mai ține loc de salut. Simt instantaneu șocul trăit în momentul în care citeam, înainte de aventura mea asiatică, despre riscurile consumului de șarpe sau măruntaie de reptile insuficient de bine fripte sau fierte, cu niște consecințe greu de evaluat pentru sănătatea unui european. Timp în care pașii mei fac un stânga-mprejur spre cartierele mai luminoase ale Taipeiului.

Pe măsură ce trec pe lângă vechea Stradă Dihua, cu arhitectură din secolul al 17-lea și pe lângă Parcul Creativ Hassau, încep să prind viață și apuc să mă reintegrez în normalitate. Și totuși, am senzația că oriunde te-ai afla pe străzile din Taipei, într-o zi de iulie, ai din nou senzația că lumea de aici trăiește într-un cerc închis, în care doar oamenii, plantele și viețuitoarele născute și crescute în acest habitat, au posibilitatea de a crește normal. Senzația de sufocare generală pe care localnicii nu o acuză câtuși de puțin, te obligă să speri că în cele câteva zile petrecute aici, nu vei trece la regnul vegetal, ca și o floare ofilită de dogoare, doar privind cum soarele unge verdele frunzelor cu razele lui de laser asiatic. Este nevoie de acțiune.

După o oră de mers la pas, cu opriri la superbul Templu Hsing Tian Kong și în zona de cumpărături Ximending, simt că am ajuns la o schimbare de macaz, un loc în care gusturile sălbatice sunt înlocuite cu cele rafinate. Odată intrat în Piața Shimbu, aromele devin mai îmbietoare, moment în care și foamea mă trage de mână, mă îmbie într-un local cu mese rotunde și mă așează lângă o familie numeroasă de taiwanezi, cărora nu avea să le dispară zâmbetul de pe buze preț de mai bine de o oră, cât am petrecut acolo. După ce trecem de formalități, sunt răpit câteva minute de dezinvoltura tehnică în desprinderea cărnii de pe oasele unor crapi, conversația și râsul concomitent, discursul respectat al părinților- fiindcă este vorba de familia Wang Min venită în vizită dintr-o provincie din sud, pentru a o vedea pe Li și pe băiatul lor Yong, amândoi studenți la drept în Taipei, dar și buni vorbitori de engleză. Tot ce știu despre România, în afară de legenda lui Dracula, este că avem cel mai bine păstrat teazaur folcloric din Europa. Li îmi mai spune, plină de entuziasm, că pentru taiwanezi, mâncatul în jurul mesei este bucuria supremă a vieții și că prietenii, înainte de a se saluta, se întreabă dacă au mâncat deja. Îmi mai confirmă că restaurantele respectabile gătesc mâncăruri doar până la un anumit număr de calorii, pentru a se înscrie în limitele legii.

Aflu că domnul cu fața arsă de soare din stânga mea, Wang Wei, este navigator și călător pe viața, că pentru el uscatul este doar un loc de muncă, pentru a-și pregăti următoarea călătorie, unde el poate simți viața adevărată; văzând că nu mă pot decide între milkfish și omletă de stridii, domnul Wang mă sfătuiește să le comand pe amândouă, pentru a combina marea cu uscatul; milkfish-ul meu are carnea dulce, pe vreo o mie de oase subțiri, dar imposibil de desprins pentru un ageamiu ca mine, așa că mă mulțumesc cu porridge-ul rămas în farfurie; omleta de stridii, în schimb, este un amestec binecuvântat de ou, amidon, ton și stridii, împachetate delicat în amestec; la masa alăturată, câțiva rapperi cu haine negre și ponosite, parcă încearcă să prindă din urmă, cu bețișoarele, prezentul grăbit; alături, un cuplu de bătrânei își bea tremurând ceaiul de fructe, amintind că lama ascuțită a timpului este la fel de necruțătoare și în inima oceanului; undeva, în capătul sălii, văd cum se ridică o pălărie înaltă de paie, cu panglicuță albastră-este patroana localului, o doamnă rotofeie și roșie ca o vișină, a cărei mers transmite vibrații line întregului local; aflu de la vecinii mei că este doamna Wung Fang, o prosperă investitoare chineză; ceaiul de ginseng pare să aducă o stare de pace generală; prin fereastra restaurantului, Turnul Taipei pare un cui uriaș ce țintuiește insula pe cer; la rândul lor, siluetele impunătoare ale unui cartier de locuințe par pe jumătate scufundate în mare.

Se spune că pentru un călător, întâlnirea poate însemna o simplă escală a destinului sau un miracol iar despărțirea, aproape o banalitate- un gând ce mă însoțește atunci când le mulțumesc noilor mei prieteni pentru companie, cu speranța că nu ne vom uita curând. Tocmai atunci văd un grupuleț de șase români, între două vârste, intrând în local dezinvolți și fericiți, ca apoi să constate că nu sunt locuri și să-și continue gesticulând căutarea. Nu diferă cu nimic față de turiștii consacrați de pretutindeni.

Unde sunt românii... est-europenii ce poartă cu ei fragilitatea unei istorii nesigure și frământate de întrebări? Unde sunt vremurile când priveam vitrinele cu invidia unei perle de cultură față de suratele ei veritabile, născute din spuma mării? Frumusețea lumii învăluie, ca un curcubeu salvator, tot mai mulți români, cocoțați acum prin toate colțurile Terrei...

Da, și mâine va fi o zi-o zi plină, în care voi cunoaște un trib din imensitatea apelor. Un trib ce unește culorile și formele de viață purtate de mare cu unduirea luminoasă a țărmului spălat de albul valurilor...

---

VIZUALIZĂRI: 1616 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI