Pentru prieteni, Philly!

TIPĂREȘTE

Un Război de Independență împotriva unei Metropole – și nu oricare, ci chiar Londra cea invincibilă, Londra, care făcea ordine pe trei Oceane – nu este de ici, de colo. Mai ales la numai un secol de la descălecarea primilor britanici pe solul ostil, luat deja în stăpânire de mai pragmaticii olandezi. Oare ce îndemn i-a făcut pe aceia, urmașii căpitanului Smith, să părăsească mlaștinile de la Jamestown, să urce spre Williamsburg, printre nativii amerindieni și să depășească frontierele teritoriului botezat în cinstea reginei virgine? Deoarece chiar și William Penn, cel care avea să își ofere numele viitorului Commonwealth of Pennsylvania, după ce a obținut dispensa regală pentru pământul de pe râul Delaware, a fost depășit de avântul locuitorilor noii așezări, pe care a trebuit să o ridice la rang de oraș: Philadelphia! Ciudat și atipic toponim, aici, unde fiecare viroagă își are fie numele britanic, fie cel aborigen. Pentru că el, Penn, a instaurat, pe lângă o colonie a Majestății Sale în plin avanpost olandez, și un spirit de toleranță aparte, regăsit, poate, un veac mai târziu, în primele rânduri ale Declarației de Independență sau, de ce nu, undeva, în Primul Amendament. Deși cu zapisul ce îi oferea în palmă pământul, cu conștiința că nu îi aparținea de drept, l-a răscumpărat de la nativi și a numit orașul ”Dragostea frățească”, în limba veche a celor care au inventat democrația. Dar, oare, peste o sută de ani, Părinții fondatori nu tot de acolo s-au inspirat? Deci cine ești dumneata, William Penn, cel care ți-ai pus statuia pe turnul primăriei și, printr-un gentlemen’s agreement, ai spus ca nici o clădire să nu îți depășească pălăria? Păi, nu știai dumneata că strănepoții domniei tale vor inventa noțiunea de sky-scraper și sky-line? Și că, tot ei, pentru că nu vroiau să joace mingea în stilul englezesc, au luat balonul oval și l-au dus din linie în linie către touch down? Și, uite așa, blestemul! Că, dacă cineva îndrăznește să construiască o clădire mai înaltă decât pana de la pălăria lui Billy Penn, nici o echipă sportivă a vigurosului oraș să nu mai câștige vreun campionat! Păi, cum să reziste orgoliul edililor fostei Capitale la nerușinarea țărănoilor de la nord, care nu numai că le-au luat fața, ca număr de locuitori, dar i-au depășit și la dezvoltarea maritimă și, iată, chiar King-Kong își ducea blonda acolo, pe înălțimile ridicate pe malul Hudson-ului... Așadar au purces la ridicarea sky-line-ului local și, inevitabil, la încălcarea înțelegerii dintre gentlemeni. Și de atunci, nici că au mai câștigat echipele din Philadelphia. Ce rușine! Spălată în cel mai neaoș stil Alexandru Macedon, adică prin înălțarea unei mici statuete a lui Penn pe actualul cel mai înalt turn, Comcast Center. Zice-se că, de atunci, sportivii din Philadelphia au reintrat în circuitul campionilor...

Informaţii care se prăvăleau năvalnic, prin vorbele domnişoarei blonde, ca şi ploaia deasă şi cernită fără încetare, de vreo 48 de ore, căci, după canicula de pe Coasta de Est, după cei doi metri de omăt care i-au îngropat pe locuitorii din Nord şi au determinat deschiderea sezonului de schi la Aspen, iată, dinspre Golful Mexic, se abătuse coada unei furtuni tropicale. Adică această ploaie densă, nu torenţială. Nu cât să te facă ciuciulete, precum aversele noastre de vară, dar ca un duş primăvăratic ce a uitat să îşi mai închidă robinetul. Din fericire, temperatura era agreabilă, iar vântul se încurcase pe undeva, printre palmierii din Insule, că nu ne dădea bătaie de cap în acel început de noapte, când ghidul nostru, domnişoara blondă de care aminteam, ne povestea, la pas pe străzile întunecoase, despre istoria plină de fantome a Philadelphiei... Căci mai au americanii o hibă: dacă au apucat să planifice ceva, apoi nici o furtună de gradul V nu le mai poate modifica programul! Aşa încât, chiar şi periplul prin faţa vechii primării, pe la Liberty Bell, a fost un chin în acea seară, deşi domnişoara transpira de patriotism la vederea lăcaşului unde s-a semnat, în acea zi de 4 iulie 1776, Declaraţia de Independenţă (şi al cărei facsimil se găseşte, culmea, tocmai la Monticello, în Virginia Preşedintelui Jefferson).

Philadelphia, al doilea cel mai mare oraş de pe Coasta de Est, după rivalul din nord, New York, este plină de contraste. Pe interstatală, venind din sud, după cele două ore petrecute în blocajul total ce a cuprins cele patru benzi de circulaţie, între Washington şi Baltimore, intrarea se lărgeşte pe câteva şosele ce par, de fapt, nişte autostrăzi cvadruple. La un moment dat, te crezi într-un film SF de mâna a doua, printre atâtea benzi din beton şi arce de cerc ce te poartă de pe o magistrală pe alta. Treci pe lângă Arena fotbalului american, vezi, undeva, spre stânga, sky-line-ul, deşi simţurile te făceau să crezi că acesta trebuia să fie pe partea dreaptă, unde, de fapt, se întindea parking-ul uriaş al aeroportului, pentru ca, ameţit, să te laşi pe mâna şoferului autocarului cu televiziune integrată şi conexiune WiFi. Pentru că, inevitabil, ajungi la hotelul de la piciorul gigantului pod Franklin, întins ca un arc peste râul Delaware. Şi ce pod! Pe care îl străbaţi neapărat la picior, pe pasarela pietonală, la intrarea căreia autorităţile locale s-au asigurat, informându-te că urci acolo pe propria răspundere. Dar merită, zău! , efortul, mai ales după ce ai traversat râul cu autocarul, ca să vizitezi Acvariul. Cu Acvariul ăsta este o adevărată poveste. Construit peste râu, în New Jersey, el face parte din patrimoniul oraşului, ca şi docurile şi portul militar. Deşi pare modest, de afară (dar modestia asta este relativă, în ţara unde totul este mare), interiorul îţi oferă plăcuta surpriză a unui uriaş bazin, în care peşti de toate soiurile sunt la promenadă, cireaşa de pe tort oferind-o, cum altfel, rechinii, ale căror multiple şiruri de dinţi ai ocazia să le admiri din tunelul în care eşti înconjurat, efectiv, de aceştia... Unde mai pui că se fac rezervări pe internet pentru a înota în snorkeling printre ei! Adică cum, am întrebat pe ghidul care tocmai ce închidea poarta în urma unui grup de curajoşi bine echipaţi pentru scufundări, nu e nici un pericol? Acela mi-a răspuns, poate serios, poate a şagă, că, oricum, la ora aceea, rechinii fuseseră deja bine hrăniţi... Chiar şi aşa, mi-am zis, nu mi-ar plăcea să fiu desertul vreunuia mai pofticios... Nu-i vorbă, după vizita pe la acvariile mai mici, care conţineau tot felul de fructe de mare, după dansul hipopotamilor şi mişcarea somnambulică a broaştelor ţestoase, am ajuns la bazinul în care fiecare mângâia rechinii. Bine, era vorba de specii pitice şi inofensive, dar tot se pune că am atins dorsala celui mai feroce animal marin, chiar dacă doar unul din rudele sale mai timide...

Iar plimbarea pe podul Franklin, la o înălţime ameţitoare, te poartă către oraşul vechi, cu clădirile din cărămidă roşie, de lângă docuri, apoi, prin cartierul chinezesc, colorat şi plin de dragoni ornamentali şi, evident, nenumărate restaurante de profil, spre sky line-ul care a fost, de fapt, ţinta finală a periplului. Cam ciudat ridicat, vertical, acoperind cu profilul ascuţit al zgârie-norilor statuia lui Penn de pe epocalul City Hall, cartierul înalt nu prea se potriveşte cu profilul blând, colonial, al oraşului. Dar asta e, cu arhitectura asta americană. Şi, ameţit de vârfurile abrupte şi apropiate care făceau cerul să se rotească, am avut o dezamăgire uriaşă când am aflat că turnul cel mai înalt din oraş, care domina regiunea de la cei trei sute de metri ai săi, nu este deschis publicului, fiind, de fapt, doar sediul diferitelor corporaţii. Aşa că ce mult mi-a venit să pun de-o manifestaţie anti-corporatistă acolo, pe stradă, că tot sunt la modă protestele... Noroc doar, că la câteva minute distanţă, se deschidea Wallnut Street, strada cea mai scumpă şi cu magazinele de fiţe, la fel de scumpe şi ele... Pentru că, de acolo, după ce vânzătorul de burgeri ne-a întrebat ce limbă vorbim, deoarece nici spaniolă nu părea, dar nici a portugheză nu aducea, am coborât, naivi, în staţia de metrou... Vai! Nici un indicator, nici un binevoitor care să ne înveţe cum funcţionează aparatul de încasat banii şi, mai ales, nici o hartă care să ne arate încotro să mergem. Cu greu am reuşit să intrăm, ca să găsim o schemă a liniilor metropolitane după barierele cu plată. În fine, cu bucuria că nu am păţit vreo nepăţită, am ieşit la capătul lui Market Street, dinspre Liberty Bell şi ne-am continuat drumul, pe jos, pe această importantă arteră a oraşului. De altfel, viaţa Philadelphiei se învârteşte între aceste doua căi de acces, deoarece, până la urmă, zona centrală nici nu e complicat de urmărit, la pas.

Iar de acest lucru aveam să ne convingem în turul nocturn cu bus-ul etajat şi cu volan pe dreapta (vreo moştenire din epoca colonială?), când, uimiţi de explozia multicoloră, am urmat acelaşi traseu, cu explicaţiile de rigoare, până acolo unde am urcat în fugă treptele pe care Rocky I le-a alergat, în antrenamentul său pentru titlul mondial, la Muzeul de Artă (pentru ce e bun un muzeu de artă, dacă nu pentru jogging?)

Și ce frumos, bulevardul cu steagurile Națiunilor Unite, când, acolo, central, la intersecția cu Franklin Institute, vezi drapelul României fluturînd mândru. Pentru că și Franklin Institute ăsta este de poveste. Un muzeu de științe în toată regula, căci, până la urmă, Ben Franklin ne-a adus trăsnetul la picioare, cu mult înainte de a se preocupa de scrierea declarațiilor de independență. Umblând prin galeriile sale, de la sala de mecanică la cea de electricitate, unde părul se făcea vâlvoi la atingerea unor miraculoase sfere metalice, de la jocurile de lumină la investigarea corpului uman și plimbarea prin uriașa inimă, de la zborul imaginar în carlinga avionului de vânătoare până la zborul virtual în sinistrul simulator, de la sala trenurilor cu aburi la planetariu, amețești conștientizând mișcarea de rotație a Planetei, imparțial desconspirată de oscilația pendului lui Foucault...

Iar odihna desăvârșită vine de acolo, de pe strada Wallnut, unde lumea bună se înghesuie la teatru, la acel musical ciudat, cu o poveste de doi bani, fără intrigă și melodie... Dar dă bine, oamenii se văd, se bucură, aplaudă. Iar ploaia încetează subit, așa cum a început, făcându-ne să uităm calvarul dimineții în care, conform programului imuabil – chiar dacă site-uri avizate confirmau zilele cu soare care aveau să urmeze – am bătut aleile pustii și umede ale celei mai vechi grădini zoologice de peste Ocean, ai cărei pensionari, poate, într-o zi senină, s-ar fi bucurat de vizita noastră. Ca și noi, de existența lor.

Philadelphia, orașul dragostei frățești... Sau, pentru prieteni, Philly...

---

VIZUALIZĂRI: 2190 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI