Incursiune în Ţara Bascilor şi Cantabria

TIPĂREȘTE

Itinerariul celei de-a doua zile nord iberice ne-a fost modificat de recomandările Dadei, care ne-a îndemnat să ne îndreptăm atenţia şi spre San Juan de Gaztelugatxe.

Avut în vedere în planificarea iniţială, am considerat că totuşi e cam mare un ocol de 70 kilometri ce ne-ar fi costat mai mult timp decât preţul carburantului în sine şi nu am mai ajunge să trecem prin locurile dorite a fi vizitate.

Dar dacă cineva care locuieşte în zonă îţi recomandă un anume obiectiv, merită să treci pe acolo, am învăţat asta din practică. Spre deosebire de agenţiile de turism care te duc în locaţii comode lor şi ghizilor…

Astfel că în loc să o luăm spre vest, ne îndreptăm spre nord, către cel mai vizitat obiectiv turistic al Ţării Bascilor, insuliţa unită de ţărm printr-un pod de piatră şi pe care se află schitul ce atrage ca un magnet puhoi de lume, mai mult sau mai puţin religioşi ori fani ai serialului Game of Thrones.

Şarmul locaţiei este dat de poziţionarea micii bisericuţe în vârful imensului pietroi ieşit din apele mării, aspect care l-a sedus şi pe regizorul epopeii cinematografice menţionate şi care a ales-o pentru cadrele sezonului şapte în care s-au filmat scenele cu Dragonstore.

Cum nu îl avusesem în plan, odată ajunşi acolo ne izbim de o mare problemă: lipsa tichetului de acces, în absenţa căruia nu aveai cum trece de cerberii ce păzeau intrarea pe drumeagul ce cobora din parcare spre insuliţă.

Observându-ne dezamăgirea - mai ales pe chipurile nepoţelelor – doamna în uniformă ne aduce la cunoştinţă că există posibilitatea ca după ora 14 să fie scoase bilete suplimentare. Cum încă nici amiază nu e, preluăm cealaltă ofertă a dânsei, de a face o drumeţie pe un traseu bine marcat şi întreţinut – deja un pleonasm în Spania – de pe care vom avea privelişte înspre buza mării.

Deşi accesul către schitul de pe micuţa insulă – denumit Santuario marino de Nuestra Senora de Begona - e gratuit, musai trebuie să îţi iei un tichet online. În absenţa lui nu poţi trece de cei doi paznici plantaţi în post la intrarea pe aleea asfaltată care coboară dinspre parcare. Gherete de la care să iei biletul fizic sau să plăteşti o intrare pentru că nu erai suficient de informat – cazul nostru – nu există.

De ai documentul respectiv, cobori 10 minute până la miradorul ce oferă panoramă asupra obiectivului iar apoi încă un sfert de oră şi ajungi la acesta.

Noi am urmat calea celor oprimaţi, prin spatele grădinilor cu straturi proaspăt amenajate şi cumva ne suceşte astfel încât, de sus, avem panorame din mai multe unghiuri asupra atracţiei de jos.

Acolo unde în duminica cea mai apropiată de 15 septembrie a fiecărui an se sărbătoreşte cu o liturghie în aer liber Fecioara din Begona, patroana spirituală a Ţării Bascilor. În semn de omagiu, în anul 1963, o statuie de bronz a acesteia – de 1,3 metri înălţime – a fost fixată cu lanţuri pe fundul mării la o adâncime de 12 metri, prilej şi de comemorare a pescarilor naufragiaţi în timpul furtunilor pe mare.  

Ne mişcăm într-un ritm destul de antrenant şi ajungem aproape de Mirador de Punta Erleko. Fetele pun de o pauză iar eu mai fac vreo două sute de metri să văd ce e dincolo de cotul dealului. Iar strădania şi curiozitatea îmi sunt răsplătite cu o imagine splendidă a plajei şi satului Bermeo.

După ora 13 intrăm pe itinerariul planificat de acasă pentru această zi, însă datorită decalajului de timp vom sări peste Castro Urdiales şi ne oprim direct în Laredo, unde aveam programată străbaterea unui tunel ce părea a fi atractiv prin descriere.

Construit în anul 1863 pe sub Muntele La Atalaya cu scopul de a permite construirea şi, ulterior, accesul în port, tunelul nu şi-a găsit menirea şi a fost de folosinţă doar ocazională, în timpul atacurilor aviatice din războiul civil spaniol.

Avântul oficialităţilor de a construi un port ca motor al creşterii economice s-a lovit de furia naturii care, prin furtunile din timpul construcţiei, năruia tot ce ridica mâna omului.

Astfel că tunelul lung de 221 metri a devenit cale de acces către Mirador del Abra de pe care, aşezat pe una din băncuţele ce conferă o imaginine idilică locului, poţi contempla în voie coasta Laredo şi plaja La Soledad.

Cineva – şi nu am aflat cine! – a avut ideea de a picta interiorul pereţilor tunelului în culori marine şi astfel, beneficiind şi de sprijinul reţelelor de socializare, l-a pus pe harta locurilor interesante din zonă.  

Ulterior, a fost construit alt port care a transformat oraşul într-un punct nautic de referinţă în Cantabria.  

 Laredo mai este cunoscut prin cea mai veche frăţie din Spania, cea a pescarilor, iar anşoa fabricată aici a devenit faimoasă. Că tot aduc în scriere culinarul, anual, în 16 august se desfăşoară Concurso de Marmita, o mâncare locală, un fel de tocană de cartofi şi ton.

De interes ar fi şi Ruta historica de la Puebla Vieja dar şi blocurile foarte colorate – dar nu ţipătoare în cromatica lor – de la marginea falezei, dincolo de care fetele au trecut pe plaja foarte lată de nisip fin pentru a-şi răcori puţin picioarele în apa mării.

De altfel, plimbându-mă prin orăşel până companioanele mele îşi scăldau şi relaxau membrele în apă, am remarcat şi alte “apucături artistice” pe zidurile imobilelor, printre care o Madonna destul de reuşită.  

Ca şi clădiri reprezentative îţi sare în ochi elegantul El Palacio de Carasa devenit sediul primăriei localităţii care se află la 4 metri deasupra nivelului mării. Nivel etalon care pentru întreaga Spanie ca punct de referinţă e socotit oraşul Alicante.

Următoarea oprire e cumva faţă în faţă cu băncuţele aflate dincolo de tunel, peste apă, însă pentru a ajunge acolo vom face un ocol de 17 kilometri pentru a trece cu maşina imensul estuar format de Ria de Limpias şi Ria de Rada, râuri a căror confluenţă se află exact sub Autostrada A8.

De ce am ales Santona ca staţie în itinerariul nostru? Deoarece de aici – mai exact de la Fuerte de San Martin pleacă 5 trasee de drumeţie, dintre care noi am păşit pe două – unul care ne-a dus iar celălalt prin care am revenit – având ca punct de interes Faro del Caballo.

Traseul albastru ce ne-a condus către far înconjoară toată peninsula cale de 12 kilometri şi se poate parcurge în aproximativ 4 ore. Noi am ajuns la destinaţie la capătul a 3 kilometri şi ne-am întors pe traseul roşu care taie cumva pe la jumătate peninsula, astfel că am parcurs în total aproximativ 7 kilometri pe aceste meleaguri.

Aşadar plecăm de la fortul construit la începutul secolului al VII-lea pe ale cărui metereze reuşim şi noi să urcăm datorită bunăvoinţei unui ghid care însoţea un grup de francezi seniori şi care – deşi era ora închiderii – ne-a permis să intrăm până îşi trăgeau sufletul la umbră componenţii trupei lui.  

Pentru vizitarea acestuia cheia se ia de la oficialităţile turistice ale oraşului şi se permite accesul doar însoţit de ghid autorizat.   

 Apoi începe urcuşul. Unul când mai lin, când puţin mai în pantă, însă nu într-atât de greu încât să ne oprească din a admira şi superbele peisaje care se perindă pe rând prin faţa noastră: faleza foarte aranjată şi în unghiuri perfecte a Santonei, oraşul Laredo în depărtare, localităţi despărţite de limba albastră a apei şi cafenie a nisipului.

Mirador de la Bahia reprezintă el însuşi un excelent punct de belvedere, amenajat pentru cei care nu se încumetă să urce în continuare.

Numai că cei îndrăzneţi şi antrenaţi se vor delecta ulterior cu imaginea vârfurilor înzăpezite ce se ridică dincolo de mare şi pajiştile verzi.

Însă ajuns la bifurcaţia spre far aveai să constaţi că drumeţia “a fost Pepsi” comparativ cu ce urmează: coborârea, dar mai ales urcarea celor 763 de trepte săpate şi betonate de prizonierii Centrului Penitenciar El Dueso, care fac legătura dintre înălţimea puiului de munte la care ne situăm şi nivelul la care a fost construit Faro del Caballo în anul 1863 şi utilizat până în anul 1993.

Împrejurimile din jurul farului sunt unele dintre cele mai frumoase din toată Spania!  

Administrațiile publice au anunțat deja în nenumărate rânduri necesitatea reglementării accesului la obiectiv cu o capacitate zilnică limitată din cauza supraaglomerării traseului în timpul sezonului de vârf, maxim 300 de persoane pe zi și rezervare contracost în avans.

Totuși, momentan, accesul rămâne liber.

Coborârea este foarte abruptă, balustrăzile şi lanţurile îşi găsesc perfect justificarea existenţei. Tinerele coboară destul de uşor şi în viteză, rostind mereu îndemnuri să le urmăm în dorinţa lor de a ajunge la locul pe a cărui frumuseţe deja o savuraseră din momentul în care le întrebaserăm dacă punem sau nu în plan această locaţie.

Întoarcerea a fost o probă a efortului suprem pentru Adriana în încercarea ei de a nu rămâne prea mult în urma nepoatelor care nu dădeau semne de oboseală. O doză evidentă de suflu şi putere a căpătat soţia mea în momentul în care întrebasem fetele care dintre ele vrea să o înlocuiască în următoarele vacanţe!

Deşi stoarsă de energie la păşirea pe treapta numărul 763 – şi la capătul celei mai grele încercări prin care am “târât-o” , conform afirmaţiilor ei - avea să îşi revină simţitor de bine pe drumul de întoarcere, unul creionat printr-o pădure de lauri feerică, ce ne-a adus aminte de cele din Arhipeleagul Canare.  

La ieşirea din pădure dăm şi de o fermă tipic locală, poziţionată într-o zonă de vis dar şi de casa unor bătrânei ascunsă sub crengile copacilor seculari care îşi lucrează ogorul în tihnă şi armonie unul cu altul, remarcată de noi din modul şi tonalitatea vocii cu care îşi vorbesc.

 Pentru finalul zilei am rezervat opriri la Playa de Covachos, foarte interesantă pentru că de la ea se ajunge la o insulă pe o cărare de nisip ce nu e acoperită de apă, şi Playa Arnia, printre cele mai spectaculoase din Cantabria datorită unor formaţiuni stâncoase care o delimitează (Urros de Liencres) iar potecile ce duc spre ea oferă panorame superbe la fiecare pas.

Cum ultima e recomandată la apus, ne-am înfiinţat şi noi acolo în momentul în care astrul îşi lua adio de la mulţimea prezentă ca la un spectacol de gală.

Cantabria cu a ei coastă oferă “recitaluri naturale” aproape la fiecare pas. Plajele diverse, coastele înalte verzi sau stâncoase, formaţiunile geologice de felurite forme sau compoziţii, pajiştile de un verde crud şi vârfurile montane încă acoperite cu zăpadă la sfârşitul lui aprilie fac din această regiune un paradis pentru iubitorii de natură.

Pe care astăzi îl explorasem doar parţial.  

---

VIZUALIZĂRI: 264 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI